Umbra Comandorului. La ONB

Doinel Tronaru

În noua sa producţie, „Don Giovanni“ de la Opera Naţională Bucureşti, regizorul Andrei Şerban realizează un studiu al dorinţei sexuale, ca motor care-mpinge lumea-n hău, opus iubirii definite de Dante. Andrei Şerban identifică corect machismul ca forţă destructivă a lumii.

După cum se ştie, personajul lui Don Juan originează într-o piesă de teatru scrisă de spaniolul Tirso de Molina prin 1630, fără a-i da însă valoare estetică. Dintre dezvoltările ulterioare, de referinţă sunt versiunea teatrală a lui Molière („Dom Juan“), poemul epic scris de Lord Byron (pe urmele căruia merge filmul din anii ’90 „Don Juan de Marco“, cu Johnny Depp şi Marlon Brando), iar în muzică opera mozartiană „Don Giovanni“, ca şi, mai târziu, poemul simfonic al lui Richard Strauss „Don Juan“, despre moartea melancolică (sau mai degrabă voinţa acesteia) a (anti)eroului, aşadar o abordare destul de diferită de cea a lui Mozart. Premiera lui „Don Giovanni“ a avut loc la Praga în 1787, opusul s-a impus repede ca o capodoperă şi a inspirat nume ca E. Th. A. Hoffmann, Puşkin, Søren Kierkegaard, G.B. Shaw şi Albert Camus.

Faust ori Don Juan?

A existat o vreme când mitul lui Don Juan a fost privit ca cel al unui erou tragic, victimă de fapt a femeilor pe care le seduce şi al neostenitei sale goane spre ideal, spre deosebire de un personaj văzut des ca pandant, veneţianul Casanova, care n-ar fi decât un „womanizer“ de doi bani. În varianta neterminată a lui Lenau care l-a inspirat pe R. Strauss, „Don Juans Ende“, promiscuitatea lui Don Juan izvorăşte din hotărârea sa obstinată de a găsi femeia ideală. Disperând de a o mai găsi vreodată, în cele din urmă acesta se predă melancoliei şi-şi doreşte propria moarte.

S-a dus însă de mult această abordare, în ultimă instanţă romantică, una care-l privea pe erou în toate contradicţiile sale intrinseci. Vremurile au devenit din ce în ce mai negre, idealul este ceva din ce în ce mai abandonat şi mânjit, aşa că avem nevoie de un vinovat pentru propriile noastre slăbiciuni, inconsecvenţe şi „străchini“ sparte: l-am găsit în persoana lui Don Giovanni, adică a dorinţei sexuale frenetice, nestăvilite şi necontrolate (cred că aici şi papa Freud a avut un cuvânt de spus). Cineva afirma că, pentru secolele care vin, mitul lui Faust va ceda în importanţă mitului lui Don Juan (faustic vs. donjuanesc), şi e posibil să aibă dreptate. La urma urmei, întotdeauna ne e mai aproape cămaşa decât idealurile nebuloase.

Pohta ce-am pohtit...“

Din acest context se hrăneşte şi noua montare a lui Andrei Şerban de la Opera bucureşteană, cu opusul mozartian, regizorul fiind şi autorul unor excelente decoruri (costume: Corina Grămoşteanu). Pe urmele lui Mozart şi da Ponte, Şerban identifică corect „pohta“ sexuală ca agent al răului, ca forţă de eroziune a stabilităţii lumii (ceva similar spune şi regizorul David Lynch în toate filmele sale din universul „Twin Peaks“).

Machismul („donjuanismul“) a redevenit în anii noştri ideologia dominantă, la putere (şi vorbim aici de „firul ierbii“, nu de cine ştie ce potentaţi, de omul average, pe care-l întâlnim pe stradă), şi împotriva acestui pericol un artist adevărat trebuie să ia atitudine. În cazul unui eventual război, un astfel de individ – precum prototipul prezentat pe scenă – ar încerca un „orgasm thanatic“ (pe ideea identităţii Eros-Thanatos) făcând tabula rasa prin „ardere de tot“ cu napalm colectivităţi întregi, cam cum procedează colonelul Kilgore (Robert Duvall) în filmul „Apocalipsul acum“ al lui F.F. Coppola.

Fermati scellerato!

Cavalerul“ Don Giovanni (Csaba Sándor) apare mai tot timpul – şi îşi exercită malversaţiunile – îmbrăcat în piele neagră, amintind de sceleraţii (fascişti italieni) din filmul lui Pasolini „Salò“ (film care avertizează, de altfel, tocmai asupra transformării corpului, a sexului, în marfă, în lumea contemporană). Nu degeaba eroului i se aruncă des de către ceilalţi, în textul lui Da Ponte, apelativul „scelerat“. Don Giovanni este neobosit, posedă o energie inepuizabilă, se împotriveşte până şi morţii şi (fantomei) Comandorului, pentru că dracul este tocmai acest demon al (hiper)activităţii, care nu mai are însă aici nici o coloratură faustică, ci este tern, teluric, inferior, ţine numai de gonade şi de „intercourse“.

Spre final, „sceleratul“, care l-a invitat – sigur şi prea plin de el – pe Comandor (umbra sau statuia acestuia) la cină, mănâncă frenetic, energic, amintind de alţi sceleraţi, care vor să se sinucidă prin bulimie, dintr-un alt film celebru, „Marea crăpelniţă“ al (tot) italianului Marco Ferreri. Cum spuneam, Don Giovanni sfidează până şi moartea, nu arată nici o urmă de căinţă, şi astfel – fiind incapabil să înţeleagă şi să regrete răul pe care l-a făcut – i se interzice orice mântuire.

Don Giovanni de la Bucureşti (tocmai pentru că este la Bucureşti) posedă în plus şi o şmecherie tipic balcanică, cu aer de Dâmboviţă stătută. Aşa cum s-a spus despre comunismul românesc că va fi o combinaţie de I.V. Stalin şi I.L. Caragiale (Belu Zilber), aşa şi machismul românesc va fi o împreunare de Don Giovanni şi… Nae Girimea. Lumea noastră este una bolnavă, ne spune ferm, ca o Casandră ignorată, marele regizor: suferinţele personajelor feminine (ca şi pozele „dongiovanneşti“) sunt vânate feroce (pe scenă) de către hoarde de reporteri şi camere de filmat, semn al apetenţei noastre fetide pentru senzaţionalul morbid.

Dreptul primei nopţi

S-a mai observat că Don Juan / Don Giovanni este un machist, dar s-a observat mai rar că el este şi un clasist, şi încă unul de cea mai joasă speţă. Şi aici regizorul român îşi face datoria să (ne) avertizeze, asupra unui alt motiv din care-ar putea izvorî catastrofa lumii noastre: prea persistenta inegalitate socială (aşa cum proceda şi în cel mai reuşit spectacol al său de la Bucureşti din ultimii ani, „Omul cel bun din Seciuan“). Lucrul este evident din momentul întâlnirii eroului cu cuplul de însurăţei, Masetto (Daniel Filipescu) şi Zerlina (duetul „Alfin siam liberati Zerlinetta“, urmat de celebrul „Là ci darem la mano“).

„Vino să te fac prinţesă, nu meriţi să stai cu bădăranul ăla“, o „vrăjeşte“ cavalerul Giovanni pe ţărăncuţa Zerlina (Maria Jinga), ca un senior feudal care-şi revendică „dreptul primei nopţi“ (chiar dacă cuplul Masetto-Zerlina este creat de Da Ponte şi Mozart, în cele din urmă, ca unul de nătărăi, conform regulilor prin care erau reprezentaţi în epocă „oamenii din popor“, nu are importanţă).

Suflet de slugă

În ce-l priveşte pe Leporello, cum începe opera lui Mozart? Cu aria acestuia „Notte e giorno faticar“ / „Zi şi noapte slugăresc“, încheiată de cuvintele „Voglio far il gentiluomo /E non voglio più servir…“, semn că Mozart intuia „întoarcerea lumii cu fundul în sus“, demarată foarte curând de Revoluţia Franceză. Leporello (Daniel Mateianu, invitat de la Opera din Iaşi) are momentul său de glorie atunci când schimbă hainele cu stăpânul său, e gata să facă „intercourse“ cu Donna Elvira (Antonela Bârnat), dar în cele din urmă acest imbroglio, conform regulilor narative ale epocii, nu-i aduce decât rău.

Este confundat cu Giovanni, este bătut cu bâtele de către duşmanii acestuia (o menţiune specială pentru interpretarea vocală a Biancăi Mărgean, care-a debutat sâmbătă în rolul Donnei Anna), e-aproape să-şi piardă viaţa, mai ceva ca-n „Deliverance“ (aria „Ah pietà signori miei“ / „Aveţi milă, domnii mei“). Leporello are însă un „suflet de slugă“, şi tocmai în asta constă pericolul clasismului şi al reacţiei la clasism („Voglio far il gentiluomo“): rămas fără Don Giovanni, care-şi ia acum cina-n Ceruri cu Comandorul (Horia Sandu), se duce-n piaţă să-şi caute un stăpân. Cam cum fac şi romii robi din filmul „Aferim!“ al lui Radu Jude.