Horia Roman Patapievici, scrisoare deschisă către Andrei Serban despre opera ,,Don Giovanni”

Draga Andrei,

Am pus în scris cîteva impresii despre spectacolul tău, Don Giovanni:

Mai întîi cîteva note generale:

1) Mi-e deja foarte clar că, dincolo de frumuseţea lor, care emoţionează uneori pînă la dilatarea ori sincopa inimii, montările tale de operă nu sunt niciodată doar puneri în scenă (ingenioase, fireşte), simple montări (în sensul de „ridicări”, de aduceri la vedere, la vizibilitate) interesante, ci sunt, toate, interpretări filozofice ale muzicii, respectiv libretului operei. Domină, în montările tale, ideea. Nu spun că ideea e uşor de exprimat; dacă ar fi, mă tem că ar fi o idee-teză, iar spectacolele ar fi teziste, ceea ce (cred, cu excepţia Văduvei vesele) NU sunt. Dar ideea domină esteticul, dîndu-i o profunzime pe care numai exuberanţa acestuia, jubilatorie ori mornă, nu o are. Eşti, altfel spus, un regizor filozofic. Disting astfel lucrarea ta de regizor de a altora, care, deşi foarte buni ei înşişi, inovează doar estetic. La ţine, esteticul e întotdeauna emanaţia unei idei, care, însă, nu e o idee discursivă. Ideea ta e întrupată fără rest în creaţia spectacolului. Pentru a fi înţeleasă, ea însăşi, care e deja o interpretare, trebuie mereu reinterpretată. Ideea ta nu este o ideologie, ci un λόγος care, prin materia creată a spectacolului, ajunge să fie vizibil ca un εἶδος.

2) Montările tale au darul de a face plauzibile toate calităţile de voce ale actorilor-cîntăreţi; valoarea lor e, inevitabil, inegală; cu toate acestea, montarea ta îi face pe toţi parte dintr-o unitate, care îi ridică şi pe cei mai modeşti la o medie foarte onorabilă a înălţimii la care evoluează cei mai buni. – Spectacolele tale sunt, deci, un mare noroc al scenei româneşti: toţi actorii-cîntăreţi sunt plauzibili şi ca cîntăreţi şi ca actori; îi obligi la o vitalitate artistică, pe care, mă tem, nu am văzut-o la alte spectacole ale Operei; spectacolele uzuale, au din păcate aerul acela de mucava istorică din cauza căruia opera românească părea condamnată să ofere numai bucăţi de anticariat, cu recuzita mucegăită şi respirînd a vetust. Montările tale, chiar dacă sunt uneori discutabile, redau operei vitalitatea artistică şi fac din spectacol o veritabilă revelaţie: a artei, a artiştilor, a unor adevăruri şi interpretări regizorale.

3) Astfel, opera nu mai se mai poate confunda, cum se întîmplă adesea, cu o succesiune cantabilă de arii arhicunoscute (pe care deja le fredonezi în gînd cînd le vine rîndul şi pe care le aştepţi tot timpul cu înfrigurare, trecînd uşor peste tot ceea ce, în operă, nu este fredonabil), ci te obligă să vezi în ea (i) naraţiunea (subiectul, tema) autorului + (ii) interpretarea regizorului (scenă, joc, scenografie şi tot restul). Tu redai operei statutul de Gesamtkunstwerk, de opera completă, integrală, unitară în toate momentele ei.

Văd astfel trei merite tuturor spectacolelor tale pe care le-am văzut:
 (1) Te interpelează; adică te somează să înţelegi spectacolul ca pe o desfăşurare (nu ilustrare!) a unei idei; ideea este a regizorului, dar se manifestă prin trupul operei (care este şi ea o idee).
 (2) Redau operei vitalitatea ei artistică, de artă care, simultan, exprimă şi aboleşte timpul (aboleşte timpul care a murit şi exprimă timpul care poate fi reînviat).
 (3) Redau operei calitatea ei de naraţiune unitară a unui „ce” care este dramatic, teribil, important, terifiant, care NE priveşte (acest „ce” nu se lasă nici redus la o succesiune de potpuriuri, nici exprimat prin ele).

Acum cîteva cuvinte despre Don Giovanni-ul tău.

La conferinţa din 19 iunie 2017, ai spus că o interpretare a unei opere e bună dacă ea reuşeşte să ilustreze un adevăr absolut, care este al operei. Te-am întrebat atunci care e, în cazul acestei opere, adevărul absolut. Ai răspuns, inteligent şi subtil, că este starea noastră subiectivă de participare la o perfecţiune.

Dacă este aşa, atunci adevărul absolut al Don Giovanni-ului tău este scena finală, incredibil de emoţionantă, de gravă şi de frumoasă, peste care cade cortina: Comandorul mort şi don Giovanni mort stau la o masă care este (mai mult ca sigur) masa Cinei cea de taină; la această masă, care fusese a tainei împărtăşaniei (adică a prezenţei eterne, în trup, a Mîntuitorului, printre noi), NU se mai află niciun Mîntuitor şi niciun apostol; iar locurile pe care stau cei doi morţi opuşi şi dezbinaţi prin atîtea lucruri, sunt locurile care, în toată iconografia, au rămas întotdeauna goale. Prin această scenă, mi se pare, trebuie văzut şi revăzut tot restul. Şi atunci, don Giovanni ne apare ca un demon sexual insaţiabil şi devastator, insaţiabil şi pentru victimele sale, care sunt insaţiabil însetate de insaţiabilitatea lui, şi devastator şi pentru el (nu numai pentru cei din jur). Un demon a cărui formă de exercitare a distrugerii şi a pîngăririi este sexualitatea.

Despre ideea absolută a operei lui Mozart, în montarea ta, nu se poate vorbi direct, ci numai indirect. Am să vorbesc de aceea despre această idee absolută referindu-mă la relaţia foarte specială şi echivocă dintre don Giovanni (stăpînul) şi Leporello (servitorul), pe care montarea ta mi-a pus-oextraordinar de viu în lumină.

– Dacă don Giovanni ar fi sufletul, iar Leporello trupul, atunci, în mod paradoxal, conştiinţa morală a sufletului este trupul, căci în toate scenele operei (cu excepţia uneia singure) Leporello este conştiinţa morală a lui don Giovanni. Acest gînd e profund şi ameţitor. Căci el spune că atîta timp cît sunt doar ale trupului, faptele nu îl spurcă pe om; dar dacă turpia, din naturalia, devin sufleteşti, atunci viciul roade, devastează şi, finalmente, distruge în mod implacabil, pentru că nimic nu îl poate stăvili (într-adevăr, conştiinţa fiind a trupului, singur trupul nu poate ţine în frîu răul din suflet). Mozart a făcut aşa ca partitura lui Leporello să fie mai frumoasă, mai dezinvolt-firesc-nevinovat-cantabilă, decît a lui don Giovanni (aşa mi s-a părut acum, în interiorul interpretării tale).

– Dar don Giovanni moare, iar Leporello, care spune că se va duce la han să-şi găsească un alt stăpîn, mai bun, supravieţuieşte, aşa cum, nu-i aşa, sufletul supravieţuieşte trupului. Putem atunci înţelege că don Giovanni e de fapt trupul, iar Leporello sufletul? Căci numai sufletul caută alt trup, nu corpul un suflet, nu? Avem atunci o perspectivă de interpretare a relaţiei dintre don Giovanni şi Leporello foarte orfico-pitagoreică: sufletul (Leporello) e servitorul trupului (don Giovanni), pentru că e întemniţat în el; iar trupul (don Giovanni) e făcut din materia cea mai joasă (instinctele demonice ale sexualităţii insaţiabile), care face răul fără niciun fel de reţinere sau posibilitate de a fi reţinut; numai moartea poate desface servitutea sufletului (a lui Leporello) de corp (don Giovanni) – iar acum sufletul e liber să-şi caute un trup mai bun (utopia reîncarnării).

– Odată înţeleasă această dialectica bizar & inversat contradictorie, privitorul poate deodată contempla identitatea acestor contrarii şi, eventual, poate ajunge la înţelegerea faptului că în propria sa viaţă sufletul şi trupul joacă pe rînd rolul de stăpîn, respectiv servitor. Iar acest înţeles este adînc-revelatorpentru condiţia morală a modernilor care trăiesc, ca noi, în post-modernitate. Montarea ta cu Don Giovanni îi pune privitorului în faţă etalarea disputei dramatice şi fatale în care se află propriul său suflet cu propriul sau trup. Don Giovanni este în mod acut despre el, fără putinţă de tăgadă, nu se mai poate ascunde după deget: el, privitorul care a înţeles montarea ta, a înţeles că e chiar omul de azi, omul care ajunge prea tîrziu la o masă a împărtăşaniei de la care sunt absenţi chiar cei care ar fi putut să îl salveze; iar singurul său interlocutor este victima sa, care l-a transformat şi pe el în victimă.

În ideea ta absolută privitoare la Don Giovanni-ul lui Mozart văd tragedia vieţii noastre, de acum, extraordinar de puternic (şi de, estetic, frumos) adusă la lumină. Ideea ta mi se pare, ca şi imaginea de final, profund creştină (îmi vine să spun, kierkegaardian de creştină).

În 1 Corinteni 6, 17-20 putem citi: Cel ce se lipeşte de desfrînare este de un duh cu ea; fugiţi deci de desfrînare; orice păcat pe care-l face omul e dincolo de trup; cine se dă însă desfrînării păcătuieşte în însuşi trupul său; aţi uitat că trupul vostru este templul lui Dumnezeu, prin duhul pe care vi l-am dat?; pe acest duh, vi l-am dat cu un preţ; iar preţul acesta îl veţi plăti, dacă îl veţi spurca. Şi tot acolo, puţin mai sus (la 1 Corinteni 6, 12), citim: Ca posibilitate, puteţi face orice; dar de folos, nu vă este deloc de folos să le faceţi pe toate cîte le puteţi face.

Noi, ca om generic de azi, am descoperit, prin refuzul tuturor moralelor şi prin posibilitatea nelimitată a prosperităţii & tehnologiei, că putem încerca orice; tu însă ne reaminteşti că, orice am face şi oricît de puternici am fi, toţi suntem condamnaţi să descoperim, la capătul zilei, că nu toate ne-au fost de folos şi că, dimpotrivă, prin multe, ne-am devastat şi ne-am pierdut în multe feluri. Vom mai avea grai în gură şi suflet în trup să ne întrebăm, la capătul acelei zile, la care victima noastră (Comandorul & noi-înşine într-unul singur) ne-a adus: „Ajunge, Doamne, zilei răutatea ei” (Matei 6, 34)? Nu ştiu.

Am plecat foarte impresionat de la spectacolul tău, dragă Andrei. Adînc impresionat. Şi, în acelaşi timp, cum se întîmplă cu operele de artă veritabile, am ieşit din sală purificat de forţa ei de transfigurare, printr-o înţelegere senzorială (estetică, nu?) foarte vie a ceea ce sunt în angrenajul forţelor vieţii mele: m-am simţit eliberat, deşi în continuare sub jug; şi împăcat, deşi tot neliniştit. După spectacolul tău, aveam bune motive să mă simt atît estetic-eliberat, cît şi adînc-etic-îngrijorat.

Ai făcut un spectacol minunat!

Cu toată prietenia,
al tău,
Horia


 E vorba de vizionarea spectacolului Don Giovanni la ONB din 14 oct. 2017