Cine este Don Giovanni al lui Andrei Șerban?

E prima dată când Andrei Șerban pune în scenă opera „Don Giovanni” a lui Mozart. Și o face la București, pe scena Operei Naționale. Un „Don Giovanni” contemporan, deja controversat, după primele repetiții deschise, puternic, viu, citit într-o altă cheie. Montarea lui vine într-o perioadă în care ONB nu este în cea mai bună lumină, după ce luni întregi a fost scindată de scandaluri răbufnite și altele înăbușite… vine în acest sfârșit de vară, cu șase reprezentații, patru dintre ele în regim de repetiții cu publicul, așa cum îi place lui Andrei Șerban să facă de fiecare dată cu spectacolele lui, urmând ca premiera să aibă loc pe 31 august și 1 septembrie.

Am să le las criticilor de specialitate plăcerea să discute despre prestația cântăreților și am să vorbesc despre acest spectacol din perspectiva spectatorului de teatru și, mai mult, a criticului care a avut șansa de a participa și a lucra cu Andrei Șerban la câteva dintre Atelierele organizate în România. Tocmai pentru că în aceste ateliere am învățat sau am descoperit cuvântul-cheie pentru spectacolele lui, și anume „ENERGIE”. Un fantastic flux de energie care se transmite în aceeași măsură actorilor, cântăreților, balerinilor și… publicului. Și cei care au avut șansa sau curiozitatea de a veni în sală la vreuna dintre repetiții știu exact ce spun. Andrei Șerban e vulcanic, copleșitor și face ca totul în jur să ia foc, să se contamineze de aceeași energie care curge apoi – atât de straniu și subtil autobiografic – în toate spectacolele lui. Ceea ce se întâmplă și în acest „Don Giovanni”, operă de care mărturisea că toată viața s-a temut…

Și cum e „Don Giovanni” al lui Andrei Șerban? Un spectacol cu atât mai personal, cu cât de data asta a semnat și decorul. E, așa cum spuneam, o montare actuală, bine înfiptă în secolul 21, o recitire a poveștii celebre într-o cheie contemporană, în care muzica lui Mozart sună cu atât mai frumos și mai straniu. E o montare care schimbă natura multora dintre relații, privite prin prisma începutului de mileniu, e o montare care, înainte de toate, încearcă să răspundă la întrebarea: „Cine este Don Giovanni?”, fără însă a oferi un răspuns clar până la final și lăsând povestea deschisă pe mai departe. Și, mai presus de toate, e o montare în care Andrei Șerban lucrează în detaliu personajele și legăturile dintre ele și-i transformă pe cântăreți în actori, de multe ori mai subtili decât cei din teatru…

Don Giovanni – căutătorul absolutului în epoca lui Mozart, marele seducător, cu toate misterele lui inexplicabile secole de-a rândul, bărbatul care descoperă frumusețea în fiecare femeie și-o abandonează pentru a trece de fiecare dată mai departe, spre altceva, într-o permanentă sete de sens, sens al vieții, sens al existenței, bărbatul rupt în două, în care se întâlnesc hedonistul lipsit de spirit moral și ființa copleșită de tristețe, incapabilă să rămână pe loc, incapabil să atingă fericirea, dar mereu în căutarea ei – este la Andrei Șerban mult mai aproape de ființa secătuită de sens a lumii secolului 21. Într-o lume goală, populată de femei ca niște păpuși gonflabile, dominată de disperarea breaking-news-ului atât de interesant surprinsă de spectacol – în masele de reporteri care se îngrămădesc ca roiurile de muște ori de câte ori e rost de etalarea unei drame personale – Don Giovanni nu poate rămâne la fel. Iar interpretarea lui Csaba Sándor exact asta atinge. Lipsa de sens a lumii în care trăim, construind un Don Giovanni care nu se poate sustrage superficialității începutului de mileniu III și în care doar se întrezăresc, din când în când luciri de profunzime. Ca un blestem al trecerii secolelor, adâncimea s-a șters, iar căutarea aceea a absolutului care-l făcea atât de dezirabil pe Don Giovanni – dincolo de frumusețea fizică – aproape că i-a dispărut, lăsând în loc o ființă care caută plăcerea cu disperare. Ce-l face încă atât de seducător? Aceeași sete cu care caută sensul – iar Andrei Șerban aduce în montarea de la ONB un element interesant: o fetiță care sare coarda (întruchipare a purității absolute), pe care Don Giovanni o vânează cu disperare și a cărei mână îi va aduce și moartea.

Don Giovanni din lumea breaking-news-ului e mai superficial, mai vulgar, mai crud decât cel din lumea lui Mozart. Pentru că e oglinda lumii în care trăiește. Dar, în același timp, într-o măsură mai mare decât ceilalți, percepe golul și de aceea acționează cu acel interesant amestec de indiferență și cruzime și, nu în ultimul rând, plăcere ludică.

În decorul minimalist, mai degrabă abstract, în care panouri mari, verticale, se mișcă în scenă, construind spații, personajele, în costume (semnate de Corina Grămoșteanu) care trimit direct la mall-uri și la hainele etalate într-un club de fițe din București, își construiesc relațiile diferit de interpretările clasice. Iar cea mai frapantă dintre ele este cuplul Donna Anna – Don Ottavio, în care ghicești ceva din tenebrele personajelor lui Strindberg. Doi copii de bani gata – ea fiica Comandorului ucis, un puternic om politic din zilele noastre, așa cum l-a vrut Andrei Șerban, iar el, un tânăr bogat și plin de fițe –, cei doi, sortiți unei căsătorii din interes, se urăsc și-și cântă toate ariile de dragoste strângând din dinți și zâmbind fals, creând un efect interesant: fiecare cuvânt dulce ca mierea devine acid. Iar Bianca Mărgean, aflată la debut, și Andrei Lazăr, în varianta văzută de mine, creează două superbe interpretări actoricești. Interesant este construită și relația dintre ea și Don Giovanni, scenă care deschide spectacolul, pentru că Donna Anna a lui Andrei Șerban, femeia blazată a secolului 21, condamnată la o căsătorie pe care n-o dorește, simte pentru câteva momente, că dincolo – orice ar însemna acest dincolo – mai există ceva. Iar spre acest „ceva” o conduce apropierea lui Don Giovanni, ceea ce și face ca moartea Comandorului, tatăl ei, să i se datoreze în aceeași măsură.

De asemenea, Donna Elvira, interpretată de Antonela Bârnat, este, în varianta lui Andrei Șerban, o femeie frumoasă și puternică din lumea noastră, genul de șefă de corporație, care pierde controlul și e sedusă cu totul de Don Giovanni, pe care-l iubește și-l urăște în aceeași măsură, dar căruia nu i se poate sustrage. Cuplul Zerlina – Masetto (Maria Jinga – Daniel Filipescu) e foarte colorat și deschide perspectiva spre o altă lume sau clasă socială, unde Don Giovanni, de asemenea, nu se sfiește să caute… iubirea.

Iar Leporello, interpretat de Daniel Mateianu, este poate cel mai interesant dintre personaje. Pe jumătate bufon, pe jumătate alter-ego, el este cel care ar vrea să fie Don Giovanni, dar nu are curajul. Trăiește totul prin Don Giovanni, îi împrumută identitatea, dar în același timp își pune conștiința la adăpost. Și, din când în când, se joacă, precum bufonii lui Shakespeare, de-a adevărul…

Andrei Șerban se joacă frumos și cu imaginile de grup, cele mai interesante fiind cele cu defilarea femeilor, îmbrăcate în cele mai stranii costume – de la slujnică la călugăriță și de la manechin la pițipoancă. Armata de femei seduse și abandonate a lui Don Giovanni… Și în toate, mai ales, în scena de la sfârșit, se simte o amenințare rece (și, aș zice, cu iz feminist ușor ironizat).

Finalul – o imagine puternică, un câmp negru de cruci albe – este construit în aceeași cheie ușor ironică. Și nu Comandorul îl trage în flăcările iadului, ci mâna fetiței cu coarda va fi cea care ține pistolul, și-n glonțul care-l străpunge se simte toată ura femeilor seduse și abandonate vreodată de Don Giovanni. Iar când cortina se trage, în tăcere, în spate rămâne o imagine ale cărei sensuri le veți descoperi, poate, la fața locului…