O scrisoare pierdută

Dan Dediu

 
Libretul Ştefan Neagrău după piesa omonimă a lui Ion Luca Caragiale. Operă în două acte şi un prolog
Dirijor Tiberiu Soare
Regie Ştefan Neagrău
Asistent de regie Cătălin Voineag
Scenografie Viorica Petrovici
Lighting design Cornel Dume
Asistent decor Tiberiu Hristu
Maestru de cor Daniel Jinga
Coregrafie şi mişcare scenică Florica Stănescu

Distribuţie 5 martie 2017:

Tipătescu:
Ştefan Popov
Caţavencu:
Andrei Lazăr
Pristanda:
Iustinian Zetea
Trahanache:
Valentin Racoveanu
Zoe Trahanache:
Simonida Luţescu
Farfuridi:
Daniel Filipescu
Brânzovenescu:
Daniel Pop
Cetăţeanul turmentat:
Liviu Indricău
Agamiţă Dandanache:
Răzvan Georgescu – invitat Filarmonica George Enescu

Opera „O scrisoare pierdută” de Dan Dediu şi Ştefan Neagrău a avut premiera absolută la Opera Naţională Bucureşti în anul 2012 şi este o transpunere în genul teatrului liric a celebrei piese omonime de I.L. Caragiale. Compusă cu mijloace moderne, cu un libret adaptat care nu afectează acţiunea şi limbajul specific dramaturgului, opera redă intenţiile din comedia lui Caragiale.

Dan Dediu despre „O scrisoare pierdută”

O poveste cu zevzeci şi zombies

„Mi-a luat mult timp să reuşesc conectarea la lumea lui Caragiale. După primirea libretului de la Ştefan Neagrău a durat cam un an până ce am reuşit să găsesc ştecherul potrivit care să intre în priza atât de specială a „scrisorii pierdute”.

Declicul s-a întâmplat în cel mai prozaic mod: eram pierdut în traficul bucureştean şi ascultam Radio România Muzical, care transmitea aranjamente după tango-uri de Gardel şi Piazzolla. Atunci am exclamat: ăsta e Tipătescu! Restul a venit aproape de la sine: Trahanache, uns cu alifiile ritmurilor şi inflexiunilor melodice balcanice; Caţavencu, versatil şi alunecos într-un    registru ce trece de la horă lungă şi romanţă la habaneră şi french can-can; Farfuridi, cu dublura sa în palimpsest Brânzovenescu, pendulând între bossa nova şi peşrev turcesc;

Cetăţeanul turmentat, luând în piept talazurile fanfarei moldoveneşti; Pristanda, fante de cartier cu năduf de musical hollywoodian; Dandanache, un OZN politic arhetipal muiat în sos de vin folcloric, cu un iz suspect de manea, dar cu pretenţii şi reuşită de simfonie; Mulţimea – o oaste de zevzeci chiuind şi chefuind de zor. Şi, bineînţeles, Zoe: platoşă mândră de bolero, ascunzând însă o oază de omenesc, de iubire şi suferinţă sub chipul unui vals trist.”

Ştefan Neagrău despre „O scrisoare pierdută”

MITITELU’ PĂCII sau Românul, între sfâşiere şi-mpăcare

„Peste ocean, la amerindieni, pacea se consfințește prin fumarea pipei păcii de către foștii    inamici. În spațiul mioritic, chiar și conflictele cele mai tăioase își pot găsi rezolvarea la un mic și-o bere. Personajele Scrisorii pierdute, asemenea partidelor politice, sunt gata să se sfâșie, să-și spargă capetele. Conflictele par definitive, rod al verticalității, al intransigenței morale sau ideologice. Definitive? La români? Când “enteresele” o cer, nimic nu e definitiv.”

Tiberiu Soare despre „O scrisoare pierdută”

„Despre Caragiale „al nostru” s-au scris şi vorbit multe, însă eu vreau să vă spun câte ceva despre Caragiale “al meu”: Caragiale al meu era convins că arta este un antidot pentru prostie şi nu ar trebui sub niciun chip să fie transformată în vehiculul acesteia.”

Viorica Petrovici despre „O scrisoare pierdută”

„Nu am văzut nicio pictură inspirată din lumea lui Caragiale, doar multe schiţe sau caricaturi. Aşa am ajuns la concluzia că va trebui să creez o lume în alb–negru şi cu nuanţele respective. Culoarea devine caricatură în acest context, personajele, acea mână de oameni, aşa-zişii politicieni sau, „mai academic”, mafioţi, manevraţi de capriciile singurei „dame” din piesa lui Caragiale, Zoe.”

Această prezentare necesită JavaScript.