Don Quijote

Ludwig Minkus

 
Libretul Marius Petipa, după Miguel de Cervantes
Durata 2h 45 min Pauze 2
Premieră 20 ianuarie 1902 la Teatrul Mariinsky din Sankt Petersburg
Dirijor Ciprian Teodoraşcu
Regia și adaptarea coregrafică Jaroslav Slavický
Scenografia Josef Jelínek
Asistent de coregrafie Katerina Slavicka-Elšlégrovà
Asistent de scenografie Andreia Martinescu
Maeştri balet - solişti Corina Dumitrescu, Gabriel Opincaru și Florica Stănescu
Maeştri balet - ansamblu Petruța Almosnino, Florin Mateescu și Rodica Fiastru

 

Don Quijote – un personaj celebru

Roman reprezentativ al Renaşterii spaniole şi al Secolului de Aur al literaturii din această ţară, “Don Quijote” este în multe privinţe o lucrare de avangardă pentru perioada în care a fost scrisă. Critică evidentă a genului romanului cavaleresc, implicit a literaturii Evului Mediu, romanul introduce un personaj atipic, iniţial în cheie comică, personajul visătorului incorigibil care confundă ficţiunea cu realitatea.

În timp, Don Quijote a capătat în cultura europeană valoare de simbol, desemnând nu numai aspiraţia individului de a se depăşi pe sine însuşi, cât şi dorinţa umanistă de a suprapune realului semnificaţii metafizice.

Frumuseţea personajelor şi atmosfera în care se petrece acţiunea romanului au atras de-a lungul timpului creatorii de spectacole, inspirând şi creaţii din lumea baletului.

Versiunea clasică a baletului „Don Quijote”, cea mai des întâlnită pe scenele lumii, aparţine coregrafilor Marius Petipa şi Alexandr Gorski. Marius Petipa a montat pentru prima dată „Don Quijote” la Teatrul Bolşoi din Moscova în 1869.

În 1900, coregraful Alexandr Gorski a preluat libretul lui Marius Petipa şi a adaptat coregrafia. Această din urmă versiune se perpetuează și astăzi  pe marile scene ale lumii.

„Don Quijote” în România

Prima montare a baletului „Don Quijote” în ţara noastră a avut loc la Timişoara, în 1967, realizată de coregrafa Mercedes Pavelici. De-a lungul anilor, alte versiuni, apropiate de cele ruseşti, văd luminile rampei la Iaşi (coregrafia: Gheorghe Stanciu), Timişoara (Francisc Valkay) şi la Constanţa (selecţiuni în coregrafia lui Oleg Danovski).

La Opera Naţională Bucureşti, baletul „Don Quijote” cunoaşte prima variantă în 1970, în coregrafia lui Vasile Marcu şi scenografia Ofeliei Tutoveanu Drăgănescu.

Ludwig Minkus – compozitor

Ludwig Minkus s-a născut în 1826 la Viena. Datele sale biografice nu sunt cunoscute cu precizie, recunoaşterea sa internaţională fiind datorată în mare parte calităţii sale de compozitor al muzicii baletelor lui Marius Petipa. În calitate de compozitor de muzică de balet, a colaborat în 1866 cu Léo Delibes pentru lucrarea “La Source”, în timpul şederii sale la Paris. S-a stabilit apoi în Rusia, unde a fost compozitor oficial al Teatrelor Imperiale din Sankt Petersburg. În această calitate a creat muzică pentru balete puse în scenă atât la Moscova cât şi în fosta capitală a imperiului. În 1885 s-a retras din funcţie, fiind înlocuit mai târziu de către Piotr Ilici Ceaikovski, iar în 1891 s-a întors la Viena, unde a decedat în 1917.

Compozitorul Ludwig Minkus nu s-a putut face remarcat în timpul vieţii, având nenorocul de a fi contemporan cu artişti indubitabil de o valoare superioară precum Ceaikovski, Delibes şi mulţi alţii. La fel ca în cazul coregrafiilor pentru care a fost scrisă muzica sa (Petipa avea obiceiul de a realiza mai întâi coregrafia şi apoi de a comanda muzica), compoziţiile lui Minkus au suferit numeroase modificări, fie prin adăugarea unor melodii compuse de către alţi autori, fie prin suprimarea anumitor pasaje. Muzica sa acţionează în consecinţă ca suport pentru dans, aceasta fiind principala sa calitate. Melodicitatea şi îmbinarea inspirată a ritmurilor completează într-un mod fericit coregrafiile lui Marius Petipa, astfel încât din această combinaţie au rezultat lucrări celebre: “Baiadera”, “Corsarul”, “Paquita” şi “Don Quijote”.

 

Această prezentare necesită JavaScript.

 

Sinopsis

Prolog

Casa lui Don Quijote, în Castilia. Don Quijote, un nobil în vârstă, visează cu ochii deschişi,  la o viaţă plină de fapte eroice şi  la frumoasa Dulcineea. Pentru a-şi îndeplini aceste vise, plănuieşte o călătorie în căutarea de aventuri fabuloase. În acest scop îl ia cu el pe  servitorul de încredere, Sancho Panza,

Actul I

O piaţă din Sevilla. Câţiva orăşeni s-au adunat în faţa hanului lui Lorenzo. Din mulţime se remarcă fiica lui Lorenzo, Kitri. Ea abia aşteaptă să-şi întâlnească iubitul, bărbierul Basil. Acesta o vede şi, pentru a o tachina,  le face curte prietenelor ei, apoi dansează împreună cu ea. Lorenzo nu priveşte cu ochi buni dragostea lor şi îi desparte. Intră Camacho, un nobil bogat, dar ridicol şi trufaş, care încearcă să câştige inima lui Kitri. Lorenzo e în al noulea cer: iată un pretendent ideal! Kitri nu este însă încântată de idee şi îşi bate joc de Camacho.

În drumul lor către coridă, un grup de toreadori se opreşte în piaţă, conduşi de Espada şi dansatoarea Mercedes. Bucuria generală este întreruptă de sosirea ciudatului cuplu de aventurieri Don Quijote şi Sancho Panza. Ei poposesc la hanul lui Lorenzo. Între timp, Kitri şi Basil se întorc în piaţă, iar Don Quijote este pe loc fermecat de frumuseţea lui Kitri. În sfârşit el şi-a găsit personificarea Dulcineei.

Pentru a putea fi împreună, împotriva voinţei tatălui său, Kitri decide să fugă cu Basil. Ei sunt urmăriţi de Lorenzo, îndrăgostitul Camacho, la care se adaugă Don Quijote şi Sancho Panza.

Actul al II-lea

Kitri şi Basil hoinăresc prin tabăra unor ţigari, lângă o moară de vânt. Ţiganii le-au oferit adăpost şi îi ascund de Lorenzo şi Camacho. Curând, în tabără apar Don Quijote şi Sancho Panza, obosiţi de urmărire. Don Quijote o întâlneşte din nou pe Kitri şi hotărăşte să facă o faptă de vitejie pentru a-i cuceri inima. Astfel, el se luptă cu moara de vânt pe care o crede un uriaş. Aruncat de către braţele morii, el cade şi se răneşte, apoi adoarme. În visul său este rănit de săgeata lui Cupidon şi crede că în sfârşit se va întâlni cu Dulcineea. Don Quijote se trezeşte în momentul în care Lorenzo şi Camacho, furioşi, se apropie de moară, căutându-i pe Kitri şi Basil. Aceştia însă părăsiseră tabăra. Don Quijote, încercând acum s-o protejeze pe Kitri de urmăritori, îl înşeală pe Lorenzo, dar Sancho Panza, fără să vrea îi arată acestuia direcţia în care au fugit îndrăgostiţii. Singura soluţie acum, pentru a o ajuta pe Kitri, este ca Don Quijote şi Sancho să-i ajungă din urmă şi să-i avertizeze.

Actul al III-lea

O mulţime s-a adunat într-un han pentru o petrecere. După corida din ziua aceea, intră toreadorii, cu Espada şi Mercedes în frunte. Ei dansează spre bucuria petrecăreţilor. Kitri şi Basil sosesc în grabă, căutând să se ascundă de Lorenzo şi Camacho. Ei sunt însă văzuţi de urmăritori. Lorenzo nici nu vrea să audă de rugăminţile lui Kitri şi vrea să facă pe loc logodna dintre ea şi Camacho. Basil, disperat, se preface că se sinucide. Don Quijote ajunge şi el la han. La rugămintea lui Kitri, el îl convinge pe Lorenzo să satisfacă ultima dorinţă a lui Basil şi să le dea îndrăgostiţilor binecuvântarea părintească. Crezând că Basil a murit, Lorenzo acceptă, dar în secunda următoare, Basil se ridică teafăr şi nevătămat. Lorenzo îşi dă seama că a fost păcălit, dar e prea târziu. Kitri, care ştia de planul lui Basil de a-i păcăli, este bucuroasă că şotia a reuşit.

Actul al IV-lea

Acum, nimic nu mai poate sta împotriva căsătoriei lui Kitri cu Basil. Printre oaspeţii de onoare de la nuntă se află desigur Don Quijote, care le urează tinerilor fericire, apoi pleacă într-o nouă călătorie de aventuri, în căutarea Dulcineei.

 

Coregrafia spectacolului se bazează pe versiunea Petipa – Gorski cea mai bună versiune din toate timpurile deoarece concepţia lor şi celebrele scene de dans au făcut ca acest balet să reziste în teatrele din toată lumea de mai bine de 150 de ani. Desigur, am ajustat, am scurtat sau am suprimat anumite fragmente pentru ca spectacolul să aibă continuitatea dorită, să aibă viteză şi ritm. Mi-am dorit o expunere a acţiunii clară şi logică, iar regizoral am urmărit un joc convingător, dar şi o descriere „colorată” a personajelor.

 Jaroslav Slavický – coregraf

Cred că scenograful unui spectacol de balet trebuie să caute o soluţie artistică menită să se ghideze după un model, să găsească forma potrivită ilustrării cerinţelor baletului clasic. În acest sens, am fost influenţat în creaţia costumelor de mediul hispanic şi astfel costumele completează decorul, conferind spectacolului o atmosferă veselă. Am gândit spaţiul pentru dans în culori calde pentru a realiza o compoziţie luminoasă, tipică spaţiului geografic în care se desfăşoară acţiunea.  

Josef Jelinek – scenograf