Regizorul Ştefan Neagrău : “Spectacolul de operă, armonie în diversitate”
Ștefan Neagrău este absolvent al Institutului de Artă Teatrală și Cinematografică (astăzi Universitatea Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică I. L. Caragiale din Bucureşti), la specializarea Regie de Teatru, Film şi Televiziune (clasa profesorului Mircea Drăgan). Regizorul Ştefan Neagrău s-a specializat şi în Regie de Teatru Muzical, la Universitatea Naţională de Muzică Bucureşti, la clasa maestrului Anghel Ionescu Arbore. În anul 1992 a fost bursier al Tunstall Rotary Club şi a întreprins o călătorie de studii, vizionând repetiţii şi spectacole la cele mai importante teatre din Europa: Opera de Stat din Viena, Teatrul din Bayreuth, Opera Bastille din Paris, Royal Opera House Covent Garden şi English National Opera din Londra, Welsh National Opera din Cardiff, Opera North din Leeds, Scottish Opera din Glasgow etc.
La începutul carierei, Ştefan Neagrău a fost asistent de regie şi regizor secund la Studioul Cinematografic din Buftea, ulterior regizor artistic la Circul de Stat Globus. Din 1990 este regizor al Operei Naţionale Bucureşti, unde a colaborat, ca asistent de regie, cu mari nume ale teatrului liric ca Jean Rânzescu, Hero Lupescu, Cătălina Buzoianu, Andrei Şerban, Alexandru Tocilescu, Beatrice Rancea, Mihai Măniuţiu, Petrika Ionescu, Marina Emandi, Ion Caramitru, Mircea Cornişteanu, Saskia Kuhlmann/Goetz Friedrich (Germania), Stephane LaRoche/Nicolas Joel (Franţa), Marco Gandini (Italia). Alături de compania Operei Naţionale Bucureşti a întreprins turnee în Austria, Germania, Marea Britanie, Grecia, Ungaria, Japonia, Thailanda, Coreea de Sud.
Între 1995-1997 și 2004-2019 a fost profesor asociat al Universităţii Naţionale de Muzică Bucureşti, unde a creat cu studenţii, în cadrul Clasei de operă, numeroase spectacole de operă și operetă. A realizat de asemenea traducerea unor librete de operă din repertoriul universal şi este autorul libretului operei O scrisoare pierdută de Dan Dediu.
—
Ovidiu Miculescu : Ştefan Neagrău a pornit călătoria în lumea artelor spectacolului la clasa lui Mircea Drăgan de la Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică. Cum v-aţi apropiat de ideea de a face această meserie ?
Ștefan Neagrău: Apropierea mea de regie în general, de regia de operă în special, a urmat un drum sinuos și complicat. În copilăria mea la Cluj, visam să fac regie de desen animat, pentru care singura formă de studii în anii 70 era secția de Animație de la Liceul de Arte Plastice Tonitza din București. După mutarea mea de la Cluj la București în 1973, am urmat acest liceu și cursul de Animație, cu Bob Călinescu la TVR și Olimp Vărășteanu la Animafilm. Atunci nu știam că, după ani de zile, aveam să-l cunosc și să colaborez la Studioul din Buftea cu marele creator român de animație, premiat la Cannes, Ion Popescu Gopo. După liceu, pasul următor a fost, în mod firesc, regia de film la IATC, la clasa Mircea Drăgan.
„Interesul pentru spectacolul de operă a devenit o pasiune, stârnită de calitatea extraordinară a artiștilor Operei Române din acei ani”
O.M. Cum a fost perioada studiilor la IATC in acea vreme? Era opera o opțiune la care va gândeați atunci?
Ștefan Neagrău: Titulatura completă a cursului de Regie la IATC în anii 80 era: Regie de Teatru, Film și Televiziune. Cursul de patru ani era împărțit în două etape: în primii doi ani se studia și teatru și fim, iar în ultimii doi ani studenții optau pentru specializarea în regie de teatru sau de film. Așa se face că am avut doi profesori de regie: Mihai Dimiu (regie teatru, în anii I și II) și Mircea Drăgan (regie film, pe parcursul celor 4 ani de studii). În acești ani am realizat câteva filme de scurt metraj (reportaj, documentar, artistic), dar și două spectacole de teatru, cu colectivul Arhiteatru al studenților de la Institutul de Arhitectură, invitat fiind de studentul de atunci la arhitectură Cătălin Ionescu Arbore.
Din anii 70 și 80 a început să mă atragă ideea regiei de operă. Încă din copilărie mergeam la spectacolele Operei Române din Cluj, dar după mutarea mea la București, interesul pentru spectacolul de operă a devenit o pasiune, stârnită de calitatea extraordinară a artiștilor Operei Române din acei ani. Atunci am văzut aproape toate titlurile de operă din repertoriu, de la Mozart și Cimarosa la Carl Orff și Pascal Bentoiu. Declicul care a provocat interesul meu pentru regia de operă a fost, în mod special, vizionarea a două montări de o modernitate surprinzătoare în peisajul repertoriului de atunci: „Walkiria” de Richard Wagner (regia Jean Rânzescu, decorul Roland Laub) și „Hamlet” de Pascal Bentoiu (regia George Teodorescu). Din acele momente, am știut cu certitudine că vreau să fac regie de operă!
„Cred că am o afinitate temperamentală cu acest gen de convenție teatrală, pe care unii o acceptă și o iubesc, alții nu.”
O.M. A urmat specializarea în teatru muzical la Universitatea Naţională de Muzică Bucureşti, sub îndrumarea maestrului Anghel Ionescu Arbore. De ce operă, de ce teatru muzical ?
Ş. N. : În septembrie 1990 am făcut, aproape în același timp, doi pași esențiali în atingerea visului meu, regia de operă. În primul rând, am dat examen de admitere și am devenit student la Conservator, unde se (re)înființase secția Regie de Teatru Muzical. În al doilea rând, am dat concurs la Opera Română din București și am ocupat un post vacant de asistent de regie, după care, ulterior, am devenit regizor artistic.
De ce opera? Cred că am o afinitate temperamentală cu acest gen de convenție teatrală, pe care unii o acceptă și o iubesc, alții nu. Spectacolul de operă presupune armonie în diversitate: lumina, costumul, jocul actoricesc, decorul, glasul, nu trebuie să se contrazică între ele și, mai ales, să nu contrazică textul și muzica vocală și instrumentală. E ca un mozaic, care atunci când e armonios și omogen, nu mai e perceput ca un mozaic de mijloace vizuale și sonore, ci ca un întreg magic, ca un flux de vrajă, de hipnoză…
„Primul impact violent al artiștilor și publicului cu o altfel de regie a fost controversatul „Oedipe”, montat de Andrei Șerban în 1995”
O.M. Să pornim de la primele experienţe de la Opera din Bucureşti de la începuturile anilor 90. Cum era atunci atmosfera ? Se deschideau porţile către o lume mai orientată către nou din multe puncte de vedere?
Ş. N. : Proba practică de regie prin care fusesem admis la concursul de angajare, nu mi-a garantat automat o primire cu brațele deschise, nici încrederea și acceptarea profesională a artiștilor din operă. Dimpotrivă! În fond, cine eram eu, ce realizasem? Nici măcar nu aveam părinți din lumea operei, ca o minimă garanție de om „de-al casei”, care știe din familie „cu ce se mănâncă opera”. Eu veneam din lumea filmului! Și a circului! Deci eram un „intrus” în această veche și nobilă „castă” a lumii operei! Mi-a fost limpede că intrasem într-o profesie nouă ce trebuia învățată cu răbdare, într-o lume nouă, cunoscută de mine doar ca spectator și că doar prin corectitudine și profesionalism pot câștiga, încet, încrederea artiștilor. M-ați întrebat dacă erau deschiși către nou. După câteva decenii în care majoritatea premierelor Operei Române au fost montate de Jean Rânzescu și Hero Lupescu, regia de operă se făcea doar așa și nu altfel! Deschidere pentru stiluri noi regizorale, sau spre teritorii noi repertoriale? Să fim serioși! „Valkiria” și „Hamlet” erau excepția ce confirma regula. Nu doar soliștii și corul, ci însuși publicul tradițional de operă nu era deschis spre schimbare. Primul impact violent al artiștilor și publicului cu o altfel de regie a fost controversatul „Oedipe”, montat de Andrei Șerban în 1995.
Ca o concluzie, în 1990 eu am intrat într-o instituție încremenită în „tradiție”, dar în care actul artistic pulsa prin talentul individual al artiștilor de excepție ai operei! Din fericire, lucrurile au început, încă de atunci, să se schimbe. În deceniile următoare, de la o premieră la alta, noutatea, prospețimea, au început să apară, întâi cu lingurița, apoi cu polonicul, chiar și prin eșecuri și exagerări…Am avut șansa de a participa nemijlocit la această (r)evoluție a spectacolului de operă la noi.
O.M. Aţi colaborat, ca asistent, cu mari nume ale regiei de operă – Jean Rânzescu, Hero Lupescu, Cătălina Buzoianu, Andrei Şerban, Alexandru Tocilescu, Beatrice Rancea, Mihai Măniuţiu, Petrika Ionescu, Marina Emandi, Ion Caramitru, Mircea Cornişteanu. Care dintre aceştia consideraţi că a marcat dezvoltarea domeniului în general la noi şi la Opera din Bucureşti în special ?
Ş. N. : Cu voia dumneavoastră, cred că cel mult jumătate din numele înșirate mai sus pot fi apreciate ca „mari nume ale regiei de operă”. Privind retrospectiv și, evident, subiectiv, cred că – din cei menționați de dumneavoastră – trei nume se desprind ca importante pentru evoluția regiei de operă la noi: Andrei Șerban, Alexandru Tocilescu și Petrika Ionescu.
O.M. Primul spectacol de operă ca regizor l-aţi realizat alături de tânăra scenografă Viorica Petrovici. O echipă nouă, plină de energie. Era vorba despre Elixirul dragostei de Donizetti, în 1991. Cum vă amintiţi atmosfera lucrului la acea producţie?
Ş. N. : În afară de mine și de Viorica Petrovici, în echipă mai trebuie amintită autoarea costumelor Adriana Urmuzescu și, mai ales, regretatul dirijor Camil Marinescu, aflat, ca și mine, la debut în genul operei. Amândoi beneficiam de încrederea ce ne-a fost acordată de directorul de atunci al Operei, dirijorul Mihai Brediceanu, încredere pe care am onorat-o amândoi deopotrivă, premiera fiind considerată un succes. Pentru mine, acea primă experiență de pregătire a unei montări de operă de la A la Z, a fost inestimabilă. Atmosfera de neîncredere față de mine din partea unor soliști și a corului s-a risipit treptat pe parcursul săptămânilor de repetiții în care spectacolul a început să prindă contur. Și tot treptat, soliștii și corul au acceptat un stil de joc actoricesc mai puțin convențional, mai firesc, mai „cinematografic” cum s-a exprimat una din soliste. Și artiștii și publicul au acceptat personajele propuse de mine, în care pata de culoare era afaceristul american Dulcamara, înconjurat de grupul său de majorete, venit să scape de toate sticluțele de Whisky-Elisir. Poate că acest nou stil actoricesc a fost prima linguriță de prospețime de după ’90, cu care a început schimbarea ulterioară de mentalitate la Operă. Îmi amintesc cu drag de distribuția acestei montări: Simina Ivan, Daniela Vlădescu, Ionel Voineag, Gabriel Năstase, Nicolae Urdăreanu, Sever Barnea, Emil Iurașcu, Dorin Mara. Îmi mai amintesc cu plăcere și de legendarul maestru de lumini Ion Cotârlă, cu care am realizat luminile spectacolului.
„Am fost martor și participant activ la ultima treime a acestui centenar de existență a instituției”
O.M. Iată, putem vorbi despre 31 de ani alături de o scenă centenară acum. Dacă ar fi să ne referim la istoria Operei din Bucureşti, din perspectiva dvs., care credeţi că au fost perioadele de glorie ?
Ş. N. : Într-adevăr, am fost martor și participant activ la ultima treime a acestui centenar de existență a instituției care s-a numit pe rând: Opera Română, Teatrul de Operă și Balet, Opera Națională București. Sub fiecare din aceste titulaturi, generațiile de mari cântăreți, balerini, dirijori, maeștri de cor, regizori, coregrafi și scenografi au adus gloria Operei, prin valorile artistice individuale ce s-au împletit – stagiune după stagiune – într-un șuvoi continuu de spectacole, de noi montări, de interpretări artistice memorabile.
O.M. Dintre scenografii, coregrafii şi dirijorii, in general partenerii de scena cu care aţi colaborat în Opera din Bucureşti, de care nume vă amintiţi cu plăcere şi de ce ?
Ş.N. : Sunt câteva nume pe care vreau neapărat să le menționez aici. În primul rând, pe maestrul Vasile Martinoiu, cu care am colaborat extraordinar în 1997, când am adaptat pentru scena noastră montarea operei „Paiațe” în regia lui Zeffirelli, primită de la Opera Covent Garden din Londra. Am convenit împreună cu maestrul Martinoiu să conturăm un personaj Tonio pe care publicul să nu-l deteste, ci să-l înțeleagă și să-l compătimească. Din felul în care domnia sa a preluat și nuanțat indicațiile mele, am simțit încrederea profesională pe care mi-o acordă în repetiții. Cu un imens talent actoricesc, maestrul Martinoiu a realizat un Tonio cutremurător, într-un caleidoscop de trăiri de o intensitate covârșitoare. Am trăit atunci o experiență profesională de neuitat.
O altă personalitate care m-a marcat profesional a fost cea a regretatului maestru de cor Stelian Olariu. Un mare artist și un mare profesionist, pe care l-am simțit aproape de mine – cu discreție și omenie – la multe din colaborările noastre și – mai ales – în cea mai grea încercare a carierei mele de regizor: spectacolul „Lohengrin” de Wagner, realizat în 2011 cu prilejul Festivalului Enescu și al Aniversării a 90 de ani de la înființarea Operei Române. Ajutorul Maestrului Olariu m-a pus în fața celui mai emoționant moment pe care l-am trăit într-o repetiție cu corul în cariera mea la ONB: o repetiție de actul 3 din Lohengrin, cu 90 de coriști, când, în timp ce le vorbeam, am realizat că în afară de vocea mea, în sala de repetiții nu se auzea nici o respirație, nu era nici o mișcare…O concentrare mută, colectivă, vibra parcă între pereții sălii de repetiție…Un moment de grație în care, dincolo de îndoieli și frământări, am avut revelația faptului că un spectacol minunat era pe cale să se nască…
Nu pot încheia această enumerare fără să o amintesc pe scenografa Viorica Petrovici, cu care am realizat cele mai multe montări la ONB: „Elixirul dragostei” (1991), „Cosi fan tutte” (2006), „Turandot” (concert-spectacol, 2010) și „O scrisoare pierdută” (2012). Talentul și profesionalismul ei, dublate de pasiune și implicare totală, de franchețe și camaraderie, și-au pus amprenta pe montările realizate de noi la Opera din București.
O.M. Dintre producţiile pe care le-aţi realizat în acest timp, care v-au oferit cel mai amplu spaţiu de desfăşurare ?
Ş.N. :Atât la propriu cât și la figurat, cel mai amplu spațiu de desfășurare mi l-a oferit montarea operei „Lohengrin” de Wagner, o piatră de încercare a carierei mele de regizor de operă. Realizată împreună cu scenografii Adriana Urmuzescu și Cătălin Ionescu Arbore, montarea a primit Premiul VIP pentru cel mai bun spectacol de operă al anului 2011 și Premiul VIP pentru scenografie. Construit pe o simbolistică esențializată în două elemente vizuale pregnante – piramida și mâinile protectoare – spectacolul „Lohengrin” este una din producțiile mele la care țin cel mai mult. Cred că, regizoral vorbind, am găsit aici echilibrul între expresia actoricească sobră dar nuanțată la scară micro și manevrarea dinamică a maselor de coriști în decorul generos, la scară macro. Această experiență profesională a fost pentru mine cu atât mai prețioasă, cu cât am avut ocazia să lucrez pentru premieră cu trei mari personalități ale repertoriului wagnerian prezente pe scenele cele mai importante din lume: mezzosoprana germană Petra Lang, soprana americană Emily Magee și regretatul tenor sud-african Johan Botha. Menționez aici și excelenta mea colaborare cu dirijorul spectacolului, maestrul Cristian Mandeal.
„Regizoral, am optat pentru plasarea acțiunii într-o Românie interbelică, în care capii județului au vădite trăsături și apucături de nobili mafioți”
O.M. Sunteţi autorul libretului operei O scrisoare pierdută de Dan Dediu a cărei regie aţi şi semnat-o la Opera din Bucureşti. Ce a însemnat lucrul la acest titlu remarcabil al operei contemporane româneşti ? Iată, din mai multe puncte de vedere. Mai întâi partea de concepţie, apoi punerea în scenă…
Ș.N. : Ideea unei opere după „Scrisoarea pierdută” mă urmărea deja de câțiva ani, atunci când i-am împărtășit-o dirijorului Tiberiu Soare, care mi l-a recomandat pe compozitorul Dan Dediu. Așa a început în 2009 colaborarea noastră pentru opera „O scrisoare pierdută”, care a avut premiera absolută în Anul Caragiale 2012. Avantajul dublei mele calități de libretist al operei și regizor al spectacolului a fost acela că libretul însuși conținea concepția regizorală, iar colaborarea libretistului cu regizorul, adică a mea cu mine însumi, a decurs fără „asperități”, în lipsa ideilor divergente! Pentru libret, am eliminat câteva scene din piesă, dar am adăugat alte momente „extra-scenice”, despre care doar se pomenește în piesă și care apar în Prologul operei și în Interludiul orchestral al primului act. Am re-ordonat unele scene ale piesei, care se petrec în paralel în două spații scenice diferite, succesiv sau chiar sincron. Opera, spre deosebire de teatru, permite suprapunerea textelor diferite ale personajelor în același discurs muzical. Așa se face că Trahanache ia apărarea onestității lui Tipătescu, chiar în timp ce alături, acesta are un dialog pasional cu Zoe Trahanache! Regizoral, am optat pentru plasarea acțiunii într-o Românie interbelică, în care capii județului au vădite trăsături și apucături de nobili mafioți. Serbarea finală aduce împăcarea tuturor, cu ajutorul tradiționalilor mititei-ai-păcii, echivalentul pipei păcii în spațiul mioritic, în timp ce un felinar pendulează marcând inexorabila trecere a timpului fără ca nimic să se schimbe pe la noi!
„Sigur că se nasc și kitsch-uri, spectacole stupide, experimente forțate (mai ales în Germania). Dar marile teatre de operă respectă muzica”
O.M. Cum arată Opera, ca parte a industriei muzicale, in lume, la început de mileniu? Rezista in competiția cu celelalte arte ale spectacolului? Cum credeți ca va arăta opera peste ani?
Ş.N. : Opera nu doar că rezistă concurenței cu filmul, televiziunea, concertele cu mase de spectatori și chiar cu sportul ca formă de spectacol, dar își permite chiar să mărească cheltuielile și să experimenteze tehnici și forme noi de expresie scenică. Biletele la spectacolele marilor teatre de operă din lume sunt poate cele mai scumpe (sigur, există și bilete ieftine pentru locurile proaste sau în picioare). Lumea secolului XXI stă sub semnul vizualului. Gândiți-vă la succesiunile rapide de imagini din videoclipurile muzicale, din reclamele video, din breaking news, din rezumatele sportive. Ele sunt manifestarea foamei de informație vizuală, informație cât mai multă, în timp cât mai scurt. Într-o astfel de civilizație a imaginii percutante, vă mai puteți imagina într-un spectacol liric un solist cântând minute în șir la rampă, fie și sublim, fără să facă nimic, sau ca în scenă să nu se întâmple nimic? Regizorii, scenografii, lighting designerii, la care azi se adaugă programatorii, creatorii de imagini digitale și de holograme, fac risipă de inventivitate pentru a crea spectacole de operă cât mai interesante și mai atractive. Sigur că se nasc și kitsch-uri, spectacole stupide, experimente forțate (mai ales în Germania). Dar marile teatre de operă respectă muzica și interpretarea vocală și instrumentală, fără să facă nici cel mai mic compromis în calitatea spectacolului, care e un adevărat act de cultură. Poate că Richard Wagner, compunând Tetralogia, a intuit această evoluție a spectacolului de operă, pentru că terenul cel mai fertil pentru astfel de experimente îl reprezintă Tetralogia wagneriană (vezi ultimele variante Metropolitan, Valencia, Bayreuth, etc.) Cum va arăta opera peste ani? Exact așa cum îi va permite dezvoltarea tehnologiei digitale, care, odată intrată în teritoriul liric, nu-l va mai părăsi.
„Pentru mine este o experiență inedită aceea de a fi participant activ la nașterea – pas cu pas – a unei noi opere”
O.M.: Să ne aplecăm puțin asupra prezentului. A trecut peste un an de când toată activitatea artistică din România, dar şi din Europa şi Statele Unite, a trecut majoritar în online. Cum aţi parcurs această perioadă din punct de vedere profesional ?
Ş.N. : În afară de spectacolele și concertele de care m-am ocupat la Operă, preocupările mele profesionale s-au desfășurat pe două planuri. Pe de-o parte, m-am răsfățat străbătând țara și lumea întreagă în mod virtual, vizionând online, aproape seară de seară, spectacole de teatru, de operă și operetă, la București, Cluj, Genova, Viena, New York, etc. Pe de altă parte, am colaborat intens, prin corespondență, cu compozitorul Dan Dediu la proiectul nostru pentru viitorul an Caragiale 2022, opera „D’ale carnavalului”, la care am scris libretul încă din 2017. Primind săptămânal de la compozitor câte un nou număr muzical proaspăt compus, colaborarea noastră epistolară a urmărit punerea de acord a intențiilor sale componistice cu intențiile mele regizorale, ajustând fie textul fie muzica, într-o muncă pasionantă și chiar amuzantă. Pentru mine este o experiență inedită aceea de a fi participant activ la nașterea – pas cu pas – a unei noi opere, experiență pe care nu am trăit-o în acest fel nici la crearea „Scrisorii pierdute”.
„După 100 de ani de la înființare, soliști, cor și orchestră se reunesc pe scenă în fața unei săli goale”
O.M. Şi pentru a încheia în spiritul în care am început, cum apreciaţi de la nivelul experienţei dumneavoastră scena centenară, iată, în a Operei bucureştene.
Ş.N. : Cred că centenarul Operei bucureștene se află sub semnul interimatului managerial, cum de altfel e situația Operei în ultimii ani. E o stare de provizorat, de proiecte pe termen scurt, de așteptare chinuitoare, stare accentuată de nesiguranța evoluției pandemiei și a măsurilor aferente în plan cultural. După 100 de ani de la înființare, soliști, cor și orchestră se reunesc pe scenă în fața unei săli goale, pentru filmarea unor opere în concert, ce urmează a fi difuzate ulterior online. Personal, resimt ca o durere fizică liniștea apăsătoare ce urmează după fiecare final de act sau de spectacol, atunci când memoria îmi aduce în urechi ropotele de aplauze ale unui public entuziasmat. Centenarul Operei bucureștene se derulează într-o atmosferă dezolantă, sub care mocnește și palpită speranța revenirii la normal. Sper și eu, alături de colegii mei, că până la ieșirea mea la pensie în toamna lui 2022, voi mai avea bucuria să aud aplauzele și ovațiile în sala de spectacol…După o atât de grea încercare, sunt sigur că Opera noastră va renaște, ca Pasărea Phoenix, la o nouă viață clocotind de entuziasm și efervescență creatoare, în aplauzele publicului care i-a rămas credincios.
Spectacole:
La Opera Naţională Bucureşti:
• O scrisoare pierdută de Dan Dediu (2012)
• Lohengrin de Richard Wagner (2011, spectacol prezentat în cadrul Festivalului Internaţional George Enescu)
• Turandot de Giacomo Puccini (concert-spectacol, 2010)
• Così fan tutte (Aşa fac toate) de Wolfgang Amadeus Mozart (2006)
• Pagliacci (Paiaţe) de Ruggero Leoncavallo (1997, adaptare după Franco Zeffirelli)
• Regele Atlantisului de Viktor Ullman (1994)
• Il matrimonio segreto (Căsătoria secretă) de Domenico Cimarosa (1994)
• Madama Butterfly de Giacomo Puccini (1993, reluare după spectacolul lui Jean Rânzescu)
• L’elisir d’amore (Elixirul dragostei) de Gaetano Donizetti (1991)
La Festivalul „Klassik Sommer”:
• Il matrimonio segreto (Căsătoria secretă) de Domenico Cimarosa (2005)
• L’Italiana in Algeri (Italianca în Alger) de Gioachino Rossini (2004)
• Così fan tutte (Aşa fac toate) de Wolfgang Amadeus Mozart (2003)
• L’elisir d’amore (Elixirul dragostei) de Gaetano Donizetti (2002)
La Teatrul de Operă şi Balet „Oleg Danovski” din Constanţa:
• Lysistrata de Gherase Dendrino (2008)
• Le nozze di Figaro (Nunta lui Figaro) de Wolfgang Amadeus Mozart (2006)
La Teatrul Naţional de Operetă „Ion Dacian” din Bucureşti:
• Secretul lui Marco Polo de Francis López (1993)
La Teatrul Muzical Național „Stefan Makedonski” din Sofia:
• Frasquita de Franz Lehar (2014)
La Universitatea Naţională de Muzică Bucureşti:
• Elixirul dragostei de Gaetano Donizetti (2017)
• Lysistrata de Gherase Dendrino (2016)
• Orfeu în infern de Jacques Offenbach (2014)
• Liliacul de Johann Strauss (2014)
• O noapte furtunoasă de Paul Constantinescu (2013)
• Die Zauberflöte (Flautul fermecat) de Wolfgang Amadeus Mozart (2005 şi 2011)
• Cendrillon (Cenuşăreasa) de Jules Massenet (2010)
• Il matrimonio segreto (Căsătoria secretă) de Domenico Cimarosa (2008)
• Evgheni Oneghin de Piotr Ilici Ceaikovski (2008)
• Voievodul ţiganilor de Johann Strauss (2007)
• Die Fledermaus (Liliacul) de Johann Strauss (2005)
• Orphée aux enfers (Orfeu în Infern) de Jacques Offenbach (1997)
• L’incoronazione di Popeea (Încoronarea Poppeei) de Claudio Monteverdi (1996)
Spectacole de teatru dramatic:
• Scene din viaţa unui bădăran de Dumitru Solomon (compania Arhiteatru, 1984)
• Un cuplu ciudat de Neil Simon (compania Arhiteatru, 1983)
