De câteva săptămâni, Ministerul Artelor, fie sub presiunea convingerilor, fie sub impulsiunea MM.LL. Regele și Regina, care țin cu orice preț la existența „Operei Române“ ca instituțiune de Stat, procedează la lichidarea „Societăței lirice Opera“ și la transformarea ei în Operă Națională.
Sacrificiile făcute de mănunchiul de artiști care au închegat Societatea lirică, sprijinul dat de bănci și particulari, în frunte cu M. S. Regina, ajutată de Comitetul de Patronaj, erau pe punctul de a fi compromise atât de rău de către ambițiile personale ale unora sau de nechibzuita administrație a altora, încât întreg edificiul clădit cu atâta trudă și bunăvoință din partea tuturor, era gata să se prăbușească.
Evenimentele s-au precipitat cu Iurie și – am convingerea că mâna Regelui și a Reginei au fost hotărâtoare pentru salvarea ideii aproape complet compromisă.
Atacurile curate ale presei care vedea edificiul prăbușindu-se, au fost bănuite drept dușmănoase intituțiunii, când de fapt nu s-a ridicat nimeni decât contra greșelilor și nechibzuelii unora, a căror administrație și directivă – după paravanul protectorilor – operau ca la… o întreprindere comercială particulară a lor.
Mai ales noi, cei din jurul „Curierului Artelor“! Ori de câte ori semnalam vreo greșeală, ori vreun abuz, ori de câte ori ne arătam o părere care nu se potrivea cu ambițiile personale ori interesele de buzunar ale altora, eram împroșcați cu noroi, sfidați, disprețuiți, fără să se țină seama de curățenia sufletului notru și de imensele jertfe ce le-am făcut, poate mai mari decât mulți de pe acolo, pentru cimentarea Operei Naționale.
Fără nicio umbră de interes material, ba chiar cum am mai spus-o: „Cu sânge din sângele nostru, cu carne din carnea noastră“.
Și poate odată și odată, se va cunoaște și se va prețui desigur platonic pentru noi, ceea ce am adus cu dragoste și folos pentru artă și cu foloase respectabile pentru artiști.
Ne pare rău că suntem forțați să menționăm asemenea lucruri, dar ne doare, când vedem în primejdie o instituțiune, un ideal pentru care n-am precupețit nicio jertfă pentru realizarea lui.
Acum când lichidarea Societății lirice e pe sfârșite, durerile nașterii Operei Naționale sunt augmentate și mai mult prin lipsa de bun simț și de caracter a unora dintre artiști; acum când Opera Națională trebuie să se înfăptuiască măreață, solidă și românească; acum, tocmai acum când toți, absolut toți ar trebui să ne înăbușim resentimentele, ambițiile personale și interesele de buzunar ori de gașcă; tocmai acum când se cere unire, cea mai strânsă, mai luminată și mai dezinteresată unire: ne lipsește omul care să ne îndulcească durerile nașterii, să stabilească o coeziune a tuturor elementelor – soliști, coriști, orchestranți – să împace spiritele înăuntru și să le conducă la liman cu pricepere, tact, energie și dragoste.
Unde e omul superior care în afară de suprafață ori preocupări politice, în afară de cunoștințe muzicale în speță, în afară de gânduri meschine, să ia frânele direcțiunei Operei Naționale în momentele acestea de criză acută?
Unde e omul superior care să nu vadă în Opera Națională un loc de chiverniseală pentru sine și ai săi, care să fie însuflețit de a face într-adevăr Operă Națională românească și nu o simplă ori complexă impresă de operă, ori „Teatru de Varietăți“ pentru boerănașii sau parveniții noștri de război?
Unde e omul cu vederi largi, cu autoritate morală, cu experiență și râvnă, care să fie ajutat de toți?
Stat, artiști și particulari – în chip larg, îngăduitor și cu răbdare, nu spre a face operă italo-ruso-franco-sanscrită, cu banii statului român, sub pretextul artei superioare.
E vorba de cea mai înaltă instituție culturală muzicală românească, nu de o nouă formațiune, o nouă impresă sub masca Operei Naționale, pentru a fi loc de exploatare și plasament a tuturor veneticilor, fie ei cum ar fi.
Articol preluat din Curierul Artelor (februarie 1921), redactor Juarez Movilă