Ovidiu Miculescu

Ovidiu MiculescuSă începem cu începutul. Aţi studiat la Universitatea Naţională de Muzică din Bucureşti, ca mulţi dintre soliştii Operei din Capitală. Cum aţi luat decizia să urmaţi această carieră?


Lucian Corchiş: Aşa cum aţi menţionat, fac şi eu parte din absolvenţii Universităţii Naţionale de Muzică din Bucureşti. Sunt unul dintre cei care au apucat sistemul celor 5 ani de licenţă. Masteratul în Canto l-am făcut câţiva ani mai târziu, după modelul Bologna, respectiv 2 ani, când eram deja solist al Operei Naţionale din Bucureşti. Drumul către muzica de operă a trecut, în cazul meu, prin strana bisericii. Eu am absolvit Seminarul Teologic Ortodox din Bucureşti. În anii adolescenţei eram atras atât de muzica bizantină cât şi de cea coral-liturgică. Visul meu era să devin un diacon sau un preot bine instruit vocal pentru a celebra cu glasul meu Sfintele Slujbe. Profesorul meu de muzică din acei ani a descoperit la mine calităţi vocale care l-au făcut să mă încurajeze în aprofundarea muzicii. Totuşi, primul contact cu Opera a fost la 18 ani, atunci când, foarte timid, am început lecţiile de canto cu profesorul Iulian Băiaşu. El a fost cel care m-a „contaminat” cu dragostea de Operă, cel care, cu talentul lui didactic, m-a făcut să fiu atras de această fabuloasă muzică şi de spectacolul de operă, în toată complexitatea lui. Pentru mine, copilul care venea dintr-un mediu teologic, lumea aceasta a muzicii de operă a fost aproape ca o epifanie. Fără a avea pretenţii mistice, cred că asta mi-a fost hărăzit de Dumnezeu să fac în viaţă. După un an de lecţii private de canto, teoria muzicii şi solfegiu, am fost admis la Universitatea Naţională de Muzică şi am început acest drum presărat cu satisfacţii pe care mă aflu şi astăzi.

O.M.:Cine au fost personalităţile care v-au influenţat în şcoală şi respectiv după aceea, când aţi ajuns pe scena Operei din Bucureşti?


L.C.: Cei care mi-au servit drept modele în şcoală au fost cei doi profesori de canto pe care i-am avut în perioada licenţei, dar şi a masteratului, Iulian Băiaşu şi Eleonora Enăchescu (ambii aflaţi acum în lumea drepţilor). Mai târziu, am fost privilegiat să fiu inspirat şi chiar să deprind tainele acestei profesii de la colegi mult mai experimentaţi decât mine. Foarte mulţi din cei mai valoroşi solişti mi-au servit drept exemple artistice. Aş dori în mod special să-i menţionez pe tenorii Florin Diaconescu şi Marius Vlad Budoiu, cel din urmă fiind un excelent pedagog cu rezultate internaţionale remarcabile, atât ca solist, cât şi ca profesor. În opinia mea, sunt două categorii de artişti lirici: cei care vin pregătiţi din şcoală, atât profesional, cât mai ales psihologic, pentru scenă, iar alţii pentru care scena este cel mai bun profesor. Eu fac parte din cea de-a doua categorie, fac parte din cei care şi-au început cariera cu roluri comprimare (secundare) pentru ca mai apoi să facă pasul către rolurile de protagonist (principale). Pentru mine, a fost un traseu de continuă perfecţionare, fiind privilegiat să cânt în compania marilor artişti şi să beneficiez de sfaturile lor. Astăzi îmi place să cred că sunt un artist matur, care nu a ars nicio etapă a devenirii artistice şi că servesc această nobilă profesie cu onestitate şi devotament. Dacă-mi mai permiteţi o altă consideraţie personală, lipsa unei tehnici solide susţinută de muncă îi trădează chiar şi pe cei mai talentaţi cântăreţi. De aceea, convingerea mea este că în operă timpul decantează artiştii valoroşi de starurile apărute in mod „miraculos” peste noapte sau cântăreţii „cometă”, oricât de talentaţi ar fi.

Articol integral: Link.