Ovidiu Miculescu: În anii ’80, o repartiţie de profesor de muzică după absolvenţa Conservatorului putea să demobilizeze. Ce v-a atras către a încerca să ajungeţi la filarmonică, la operă. Nu aveaţi o structură interioară de pedagog?
Smaranda Morgovan: În acei ani, TOŢI absolvenţii de Conservator mergeau în învăţământ, prin repartiţie guvernamentală, pentru stagiul obligatoriu de 3 ani. De aici începea jocul relaţiilor, fiecare se descurca pe cont propriu, încerca să obţină negaţie de la şcoala iniţială şi să se apropie de casă. Era foarte greu, repartiţiile erau în toată ţara. În cultură, posturile erau mult râvnite şi nu erau vacantate şi date pentru repartiţia studenţilor. Acestea erau rare şi se ocupau prin concurs. Eu am fost repartizată profesor la Liceul din Piatra-Olt. Ceauşescu tocmai scosese o lege prin care erai obligat să îţi stabileşti domiciliul în localitatea în care ai fost trimis, dar eu am refuzat să îmi schimb buletinul de Bucureşti cu cel de Piatra-Olt. Era o legare de glie, reîntoarcerea acasă ar fi fost imposibilă. La vremea aceea se încheiau şi căsătorii doar pentru obţinerea preţiosului buletin de Capitală. Drept consecinţă, am fost concediată şi pedepsită prin pierderea dreptului de a mai profesa în oraşe şi municipii. A fost dramatic, am simţit că mi s-au anulat toţi anii de şcoală. Aşa că, timp de 5 ani, am fost profesor suplinitor în sate şi comune din judeţele Ilfov şi Giurgiu, de unde puteam face naveta zilnic. Joia, indiferent de cât de obosită aş fi fost, veneam direct de la ţară la Filarmonică, la concertul săptămânal. Asta m-a ţinut vie. Pentru că, pentru un tânăr care face muzică de la 6 ani şi se împlineşte prin ea, ruperea contactului cu viaţa muzicală este o dureroasă penitenţă, mor încet toate visele. Unii se obişnuiesc, se blazează, nu simt nevoia să facă mai mult, dar nu era cazul meu. Aşa că, în ’85, când s-a ivit un post la Filarmonică şi am aflat că legea draconică a lui Ceauşescu nu viza şi Ministerul Culturii, m-am prezentat la concurs şi l-amcâştigat. Anul următor a apărut la concurs postul de sufleur la Operă, am concurat, l-am luat. De ce am preferat Opera? Pentru că la Filarmonică aveam un post de birou, iar eu voiam să fiu în ring, nu pe margine, să fac muzică, nu să vorbesc despre ea, iar poziţia de sufleur la Operă îţi oferă această oportunitate. Pedagogia? Cred că este o abilitate care se naşte din iubirea pentru învăţăcel şi din dorinţa de a-i împărtăşi cunoştinţele tale, dar nu e de ajuns, decât în măsura în care ea implică trăirea artistică ce te ţine viu spiritual. Asta o obţii ascultând şi lucrând pe o partitură ce poartă semnătura unor mari creatori, nu predând o viaţă întreagă gama do major.
O.M.:A te angaja sufleur la Opera din Bucureşti în 1986 nu era mai puţin decât a fi profesor de muzică? Pentru multă lume, această meserie reprezintă o taină. În ce constă ea exact?
S.M.: Poziţia de sufleur la Opera Naţională din Bucureşti implică cunoştinţe muzicale serioase, plus abilităţi ce ţin de capacitatea de decizie şi reacţie promptă în condiţii de stres. Pentru că în spectacol trebuie să salvezi şi nu ai timp de analiză. Asta înseamnă că trebuie să stăpâneşti partitura la modul intestin, text, muzică, uneori chiar cântând. În repetiţii, de asemenea, eşti asistentul dirijorului, ai conducerea muzicală a repetiţiilor de regie, inclusiv ale celor care implică lucrul la scenă cu soliştii şi corul. Concursul meu pentru ocuparea postului a constat în mai multe etape: auz şi solfegiu la prima vedere, apoi detectarea cu partitura în faţă a unor greşeli intenţionate pe care un pianist corepetitor le făcea în redarea unui fragment de operă, analiza muzicală pe un fragment dintr-o operă, inclusiv voci (fireşte, tot la prima vedere) şi susţinerea ca dirijor a unei repetiţii muzicale a acelui fragment, cu soliştii Operei. Mie mi-a căzut terţetul din Aida, actul I, în care am cântat personajul Aida şi am dirijat în acelaşi timp fragmentul, având controlul şi al celorlalte personaje, Amneris şi Radames. Timpul de studiu al partiturii a fost o jumătate de oră, într-o sală fără pian. După această trecere în revistă, e de la sine înţeles de ce nu orice absolvent de Conservator poate face faţă postului de sufleur la Operă şi de ce această profesie este superioară ca performanţă celei de profesor de muzică.
Articol integral: Link.
