Sinopsis
Peer Gynt
de Edvard Grieg
Acțiunea piesei se petrece în secolul al XIX-lea. Eroul principal, tânărul norvegian Peer Gynt, este un aventurier visător. Totul se ruinează în jurul casei părintești, fiindcă nu-i plăcea să muncească, cu toate că mama lui, văduva Aase, caută să-l îndrume pe calea cea bună. Aflând că în sat este nunta Ingridei, Peer Gynt se îndreaptă într-acolo. La nuntă el o cunoaște pe tânăra Solveig, care, singură din toată mulțimea nuntașilor, îl privește cu simpatie.
Pentru că mireasa Ingrid se încuiase în pod, nedorind să se mărite cu tânărul ales de părinți, Peer Gynt decide să o răpească și să fugă cu ea în munți. Când Ingrid îi pretinde s-o ia de soție, el o gonește, fiindu-i mai plăcută libertatea dar și fiindcă în inimă îi încolțiseră sentimente pentru Solveig. Întreg satul pornește pe urmele lui Peer Gynt. Fugind în adâncul pădurii, acesta întâlnește diferite personaje fantastice, în a căror tovărășie ajunge în peștera regelui munților, unde acțiunea ne transpune într-o atmosferă de basm.
În adâncul pădurii își construiește o locuință de lemn, unde-l regăsește Solveig. O lasă acolo și se îndreaptă către casa părintească, unde mama sa era grav bolnavă. După moartea acesteia, Peer Gynt pleacă în lume, rătăcind din țară în țară, ajungând să adune o imensă avere. Îl regăsim într-o oază din pustiu, ca fals profet, unde asistă la dansul Anitrei, fiica unui șef beduin.
Părăsit de Anitra, pornește mai departe în călătoria lui. La bătrânețe se întoarce acasă, dar mult mai sărac, pierzându-și toată averea în timpul unui naufragiu. Hoinărind prin pădurile natale, simte că i se apropie sfârșitul și când trebuie să dea socoteală unor ființe alegorice, simbolizând conștiința omului, despre binele și răul ce a făcut în viață, întelege că în dorința lui de a se elibera de toate prejudecățile și de a se regăsi pe sine însuși, și-a risipit în realitate fără nici un folos viața. Nimeni nu vrea să depună mărturie că ar fi făcut bine în viață, urmând astfel să-și piardă sufletul. Cu ultimele puteri ajunge în fața casei unde-și părăsise în tinerețe iubita. Solveig îl așteaptă senină.
Peer Gynt aventurierul moare cu capul în brațele lui Solveig, iertat și liniștit, regăsindu-se astfel numai în ultima clipă a vieții pe el însuși.
Carmina Burana
de Carl Orff
Tema principală din „Carmina Burana” este reprezentată de vulnerabilitatea și fragilitatea oamenilor în fața sorții iminente. Lucrarea este împărțită în 4 secțiuni tematice:
– Destinul;
– Primăvara și bucuria trezirii la viață a naturii;
– Taverna, ca o formă nelimitată de pofte necontenite și diverse;
– Dragostea sub toate aspectele ei, trăirile cele mai intense care pot duce de cele mai mult ori către dorințe neîmplinite. Baletul se încheie așa cum a și început sub semnul destinului cu a lui putere care cere neapărat să fie satisfăcut.
Nu există o poveste propriu-zisă în „Carmina Burana”. Lucrarea începe având pe scenă toți dansatorii ce se simt amenințați de puterea distrugătoare ce le stă deasupra capului.
A doua scenă ne aduce în prim-plan 20 de bărbați prinși într-un dans circular furios, mișcare ce reprezintă, de fapt, bătălia constantă și revolta oamenilor la nedreptatea destinului.
Următoarea secțiune a piesei vorbește despre bucuria oamenilor și despre venirea primăverii. Patru cupluri se prind într-un dans senzual învăluiți de căldura soarelui, cărora li se alătură un grup de fete tinere, ce-și descoperă dorințele trupești. Scena se încheie cu un duo vital, plin de armonie și de bucuria vieții.
Următoarea parte, „În Tavernă”, vorbește despre toată dorința sexuală, aproape chinuitoare care stăpânește întreg cadrul coregrafic. Datorită climatului religios marcat de violență, agresiune și ură, atmosfera de reprimare devine pregnantă, fiind reprezentată în acest tablou printr-un rol masculin și un trio de călugări. Scenele ce urmează sunt o continuare a dorințelor trupești prezente în această secțiune.
Următoarea secțiune, dimpotrivă, vorbește despre iubire sau, mai bine zis, despre dorința puternică a dragostei rămasă neîmplinită. Trei solo-uri diferite prezintă aceste stări de melancolie, tristețe și visare.
În ultima parte a lucrării coregrafice, o prezență episodică și misterioasă, Fortuna, devine acum dominantă. Ea este enigmatică, cu o natură duală. Ridicată ca un idol, ea este recunoscută ca fiind suveranul tuturor destinelor umane. După ieșirea ei, omenirea este din nou forțată să se dizolve în fața forței atotputernice, amenințătoare care apasă deasupra întregii omeniri, închizând baletul așa cum a început, într-o revenire ciclică a evenimentelor.
