Les Contes d’Hoffmann (Povestirile lui Hoffmann)

Sinopsis

Prolog
Taverna lui Luther, Nürnberg. Apare Muza. Își mărturisește intenția de a-l face pe Hoffmann să-și uite toate iubirile, făcându-l să-i fie devotat doar ei, poeziei. Luând chipul lui Nicklausse, cel mai bun prieten al poetului, pleacă în căutarea acestuia.
Cântăreața Stella îi trimite lui Hoffmann o scrisoare de dragoste și cheia de la camera ei. Acestea însă cad în mâna consilierului Lindorf.
Taverna se umple de studenți zgomotoși care cer de băut. Întâmpinați cu urale își fac apariția Hoffmann și Nicklausse. Poetul e dus pe gânduri și dă răspunsuri stranii prietenilor săi de pahar. Ca să-l înveselească aceștia îi propun să cânte împreună „Legendele lui Kleinzach” (aria lui Hoffmann: Il était une fois à la cour d’Eisenach). Cântecul glumeț nu-l abate însă pe Hoffmann de la gândurile sale care se îndreaptă spre frumoasa Stella. Mărturisește prietenilor că se simte într-una urmărit de un duh rău, care ia de fiecare dată forma unui alt chip omenesc, însoțindu-l peste tot și stând în calea fericirii lui. Râzând cu cinism, Lindorf nu neagă că el este piaza rea care-l urmărește pe sărmanul poet…
Hoffmann începe povestirea iubirilor sale, a căror împlinire a fost oprită de diavol…

Actul I (Olympia)
Salonul fizicianului Spalanzani, Paris. Acesta, cu ajutorul financiar al lui Coppélius, a construit o păpușă mecanică – Olympia – pe care vrea să o prezinte invitaților săi.
Îndrăgostit de presupusa fiică a lui Spalanzani, Hoffmann ajunge primul la petrecere (aria Allons! Courage et confiance… ah! vivre deux!). Apare și Nicklausse care îl sfătuiește să nu se lase cuprins de entuziasm, să caute să vorbească cu fata sau măcar să-i scrie câteva rânduri. În cele din urmă văzându-l cât este de orbit, îi destăinuie că Olympia nu-i decât o păpușă (aria Une poupée aux yeux d’émail), dar Hoffmann nu-l ascultă.
În încăpere intră Coppélius (o încarnare a demonului, sub a cărui mască se întrevăd trăsăturile consilierului Lindorf). Îi oferă lui Hoffmann o pereche de ochelari fermecați care au puterea de a face pe purtătorul lor să vadă lucrurile așa cum le dorește (aria J’ai des yeux). Văzută prin ochelarii lui Coppélius păpușa îi pare lui Hoffmann o ființă vie, astfel încât Nicklausse nu-l mai poate cu nici un preț convinge asupra realității… Sosesc musafirii fizicianului, dornici să-i vadă creația, păpușa despre care tot orașul vorbește ca despre o realizare extraordinară. Într-adevăr, prezentată de Spalanzani și de ajutorul său Cochenille, păpușa stârnește ovațiile tuturor. Mândru de opera lui, „tatăl” Olympiei o pune să cânte (aria Les oiseaux dans la charmille). Hoffmann, orbit de dragoste, crede că iubirea îi este împărtășită, spre amuzamentul lui Nicklausse care subtil încearcă să-și avertizeze prietenul (aria Voyez-la sous son éventail). În culmea fericirii, Hoffmann dansează cu păpușa care se rotește din ce în ce mai iute. Cu mare greutate Cochenille reușește s-o oprească pe Olympia și să o scoată din încăpere. Ochelarii lui Hoffmann se sparg și el își dă în sfârșit seama că se îndrăgostise de o păpușă mecanică.

Actul al II-lea (Antonia)
Casa lui Crespel, München. Antonia, frumoasa lui fiică, a moștenit de la mamă talentul de a cânta dar și o misterioasă boală de plămâni. Crespel își imploră fiica să nu mai cânte vreodată. Aceasta se retrage tristă în camera sa, dorind ca iubitul ei să se întoarcă (aria Elle a fui, la tourterelle). Crespel iese, dând ordine servitorului să nu mai îngăduie nimănui să intre în casă și mai ales lui Hoffmann pe care-l consideră principalul vinovat de îmbolnăvirea copilei sale. Servitorul Franz e surd și înțelege totul pe dos (aria Jour et nuit je me mets en quatre). Când Hoffmann vine, el îi deschide încredințându-l cu toată convingerea că domnul Crespel va fi încântat să-l vadă. Bucuroasă, Antonia vine în întâmpinarea lui, iar Nicklausse, care-l însoțise pe poet, se retrage. Hoffmann îi mărturisește fetei iubirea. Îmbătați de visurile lor de dragoste, cei doi tineri își unesc glasurile într-o romanță (duetul C’est une chanson d’amour).
Hoffmann nu este încântat de pasiunea Antoniei pentru muzică și îi declară că este gelos pentru că simte că fata își împarte în acest fel dragostea. Antonia îi reproșează la rândul ei că s-a înțeles cu Crespel, care nu-i dă voie să cânte. Poetul nu știe însă nimic despre această interdicție și se arată foarte mirat neînțelegându-i motivul. Se aud pașii lui Crespel, Antonia fuge, iar Hoffmann, dornic să afle răspuns la nelămurirea lui, se ascunde.
Franz își anunță stăpânul că a sosit doctorul Miracle. Crespel îi interzice să-l primească pe acest om despre care e convins că i-a ucis soția și acum a venit să-i omoare și copila. Dar Franz nu-l oprește și doctorul Miracle – o altă încarnare a demonului – își face apariția. Hoffmann află de ce nu trebuie să mai cânte iubita lui și, după plecarea doctorului și a lui Crespel, reușește să-i smulgă fetei jurământul că va renunța la muzică.
Antonia este însă tulburată în hotărârea ei de doctorul Miracle care apare în camera ei și – fără să fie văzut – îi înfățișează strălucirea vieții de artistă, marile satisfacții pe care i le va da scena în comparație cu viața prozaică de soție. Văzând că tânăra nu poate fi clintită din dragostea pentru Hoffmann, doctorul Miracle uzează de puterile lui diabolice: el face să răsune din portretul mamei Antoniei, vocea fostei cântărețe. Îndemnată de glasul pe care-l aude, sărmana copilă începe să cânte și cântă până ce se prăbușește. Sinistrul doctor dispare râzând.
Sosiți în grabă, Crespel, Hoffmann și Nicklausse nu mai găsesc decât un trup neînsuflețit.

Actul al III-lea (Giulietta)
Veneția. Se aude ritmul lin al barcarolei (duetul Giulietta – Nicklausse Belle nuit, oh, nuit d’amour). Giulietta, o frumoasă curtezană, este plictisită de legătura cu Schlémil și pare interesată de Hoffmann. Bunul Nicklausse își previne prietenul că-l pândește primejdia de a se îndrăgosti dar, sigur de sine, Hoffmann îl asigură că nu e omul care să-și dea inima unei curtezane.
Demonul îi aude și își face din nou apariția, sub un alt chip, cu alt nume: Dapertutto. Folosindu-se de forța magică a unui diamant (aria Scintille, diamant), Dapertutto o determină pe Giulietta să-l facă pe poet să se îndrăgostească de ea și apoi să-i fure umbra, așa cum o furase și pe a fostului ei amant, Schlémil. Femeia, aflată sub puterea stranie a lui Dapertutto, este stârnită și de faptul că poetul a declarat că nu-l impresionează farmecele feminine ale unei curtezane.
Giulietta se întâlnește cu Hoffmann, îl cucerește cu ușurință și-l face să-i dăruiască imaginea reflectată într-o oglindă (aria lui Hoffmann Oh Dieu! de quelle ivresse). Această scenă de dragoste este întreruptă de sosirea lui Schlémil și a amicului său Pitichinaccio, care au fost chemați de Dapertutto. În urma lor vine și Nicklausse, bănuind că prietenul său se află în pericol. Giulietta îi șoptește la ureche lui Hoffmann că Schlémil are cheia apartamentului ei, iar poetul, încrezător, nu se sfiește să i-o ceară fostului favorit. La înfruntare, Schlémil răspunde că nu va da cheia și trage spada. Hoffmann n-are spadă, iar Dapertutto i-o oferă pe a lui și cu arma unui asemenea vrăjitor poetul se dovedește mai puternic.
Schlémil cade mort, iar Hoffmann, în posesia cheii mult râvnite, o vede pe Giulietta plecând împreună cu Pitichinaccio.
Nicklausse își ascunde prietenul pentru a nu fi arestat pentru crimă.

Epilog
Din nou în taverna lui Luther.
Hoffmann a terminat de istorisit povestea iubirilor sale nefericite. Declară că nu va mai iubi niciodată. Apare frumoasa Stella care, supărată că Hoffmann preferă băutura în locul dragostei ei, pleacă la braț cu Lindorf-demonul, ce o așteaptă la ieșire.
Numai Nicklausse, întruchiparea Muzei, rămâne lângă poet să-l consoleze (aria Renais poète! Je t’aime Hoffmann! Appartiens moi!).