Remember Felicia Donceanu

„Să crești în sălile de concert ale Bucureștiului și în preajma celei denumite de confrați doamna liedului românesc poate fi copleșitor. Sau, dimpotrivă, înălțător. Și o perpetuă lecție despre ce înseamnă o viață daruită muzicii și creației. Probabil cel mai minunat compliment pe care îl poate primi un compozitor este, în afară de aplauzele publicului larg, admirația sinceră din partea artiștilor. De câte ori nu am auzit  exclamații precum „această piesă parcă a fost scrisă pentru mine” ,dar și rugăminți entuziaste de genul „scrieți atâta de minunat, vă rugăm o piesă și pentru noi”. La care Felicia Donceanu nu rezista niciodată. Din fericire. Îngemănarea artei poetice cu cea muzicală, fie sub forma lied-ului sau a creației corale a fost, pentru Felicia Donceanu o adevărată vocație căreia i s-a dedicat cu o pasiune senină, pe alocuri jucăușă, alteori gravă, niciodată încordată sau întunecată. Felicia Donceanu ar fi putut rămâne cu noi încă o vreme, dar ne-am despărțit exact acum un an. Eternitatea a îmbrățișat-o compunând.  Până aproape în ultima clipă, a brodat, cum îi plăcea să spună, ”boabe pe portativ”.  În urma sa rămâne un tezaur de creație lirică și interpretativă extins, divers, complex, inventiv, o muzică fără vârstă care a plăcut și va place, care emoționează, care reușește cumva  să răspundă acelei nevoi profunde de frumos, atât a interpreților, cât și a auditoriului, meloman sau nu. Să ne convingem împreună ascultând-o!” (Brândușa Predescu, membru al familiei, Ambasador)

___

„Din fericire, Dumnezeu mai lasă printre noi minți si suflete trezite, făuritori de frumos, păstrători de românism, oameni cărora le pasă că istoria trece prin ei ireversibil, ca trăitori pentru această țară…Așa începeam portretul preaiubitei și atât de distinse doamne a muzicii românești, la aniversarea de 80 de ani. Azi, ar trebui sa folosesc verbul la timpul trecut, dar verbul despre dumneaei este prezentul conjugat în muzică, este prezentul fiecărei zile care-i cântă muzica, în drumul ei fără întoarcere,către veșnicie…Cu o discretă eleganță,mâinile sale dezvăluie mereu muguri de suflet românesc, răsăriți din primăvara pământului mirosind a veșnicie, plămadă de iubire dreaptă și statornică, mărturisită cu fiecare vibrație, un “Ritual al statorniciei”, ca un crez de viață. Mâinile sale micuțe, împodobite cu aceleași neschimbate bijuteriii din argint, acele mâini care dezvăluie rosturile vieții…Rostul cuvântului, acela de a deveni rugă, rostul gândului de a deveni zâmbet, rostul muzicii  de a deveni iubire. Mâinile sale care știu meșteșugul pensulei și al peniței, care îmbrățișează lemnul, gândind pios la rostul lui de a deveni cruce, mâinile care au îndemânarea de a împleti firescul cu bucuria jocului, mâinile sale care vorbesc o singură limbă, cea a sufletului neamului său cel românesc. Un etern suflet de copil, contopit până la identitate cu cel al neamului, care se joacă în culorile țării, care transformă cuvântul poeților în cântecul pământului, iar sacrificiul eroilor în “Piatră de hotar”, cuvântul Glossei eminesciene în pură arhitectură sonoră, iar Testamentul Văcăreștilor îl sublimează în esența emoției irepetabile. Pictează “Coline albastre” și se așează la fereastra timpului românesc, privind “De Florii la Moldovița”, plimbându-se cu pas domol “Prin Țara de sus”, pășind atent pe cărarea istoriei străjuită de străbuni. Pioasă și demnă, îngenunchează în prelungirea pământului, pătrunzându-se de vibrația din adâncul timpului, în regăsirea de sine. În muzica Feliciei Donceanu te regăsești ca într-un album  cu poze de familie,din care te întâmpină bunii și străbunii neamului zâmbind duios dintr-un timp încercănat de poveri,al cărui adevăr te îndeamnă să-l spui mai departe,ca să nu se stingă…Ascultănd atâta bogăție de a trăi prin sunete,înțelegi că muzica sa construiește punți între suflete,între timpuri care se înrudesc printr-o aură a sacrificiului și a iubirii, a oamenilor adevărați de azi și de odinioară. Muzica sa, hăruită din preaplinul lui Dumnezeu îmbrățișează, apropie, suferă, glumește, povestește, pictează, copilărește, se joacă, dăruiește, înțelepțește, vindecă, iubește… A sosit Anul Nou, cu ianuarie la poartă, același ianuarie al începuturilor albe, pure, imaculate, același ianuarie care a dăruit-o acestei lumi în 1931…și a rânduit-o în veșnicie în anul 2022. A știut, mi-a spus, a știut că va pleca în ianuarie…nu-i așa că e frumos să pleci tot atunci, când ai venit? Se spune că Dumnezeu îi pregătește pe cei mult iubiți, iar dânsa mereu spunea cât se simte de iubită… A trecut un an, e din nou ianuarie, dar nu e alb, nu ninge decât în sufletele noastre, cu lacrimi albe de iubire…” (Diana Spânu-Dănilă)

___

„M-am intâlnit cu muzica Feliciei Donceanu de mult, în umbra pașilor lui Til; de atunci mi s-a cuibărit în suflet si a rămas până azi. Ulterior am avut, ocazional, bucuria de a aborda diverse alte lucrări ale sale. De fiecare dată am trăit aceeasi experiență: partitura, oricăt de complexă și complicată ar părea, se limpezește și devine ușor perceptibilă dacă se pornește, așa cum a făcut și Felicia Donceanu, de la explorarea Cuvăntului, și asta pentru că artista s-a apropiat de poemele pe care a ales să le celebreze prin muzică cu smerenie și devoțiune, dăruindu-le rezonanțe și adâncimi neștiute înainte. Așa s-au născut lumi noi, transparente, iridiscente, versatile. Cuvântul capătă veșmânt regal iar Versul se reașează în universuri extinse. Folosirea predilectă a modalismului si a structurilor ritmice cu rezonanță arhaică contribuie la plasarea textelor poetice in spații atemporale. Fiecare lied pe care l-am cântat a însemnat o aventură unică, incitantă, deoarece există o cheie conceptuală unică, de fiecare dată. Printre simplități princiare și opulențe seducătoare, eleganță si sevă telurică, extaz și invocare, rugăciune și joc, am ajuns cu încântare si bucurie la adevăr-un Adevăr generos care se relevă oricăruia dintre noi, cu condiția de a-l căuta, precum a făcut-o Felicia Donceanu, cu respect, credință și iubire.” (Pianista Luminița Berariu)