Ovidiu Miculescu

Ovidiu MiculescuV-aţi gândit vreodată că prin aceste trei decenii faceţi parte din istoria Operei bucureştene?

Vlad Toader: Să fac parte din istoria Operei bucureştene? Nu m-am gândit niciodată din această perspectivă însă, trebuind să răspund, realizez că puse în calcul zi cu zi, stagiune cu stagiune, au însumat până acum chiar 30 de ani în această instituţie! Statistic vorbind, chiar fac parte dintre angajaţii longevivi. Iar istoric vorbind, pentru că această instituţie este una de cultură, sper ca activitatea mea artistică pe această scenă să „lase urme” în istoria atât de măreaţă a Operei, pe care o iubesc de când i-am călcat pragul prima dată: Opera Naţională din Bucureşti a fost motivul pentru care nu am căutat alte scene, naţionale sau internaţionale. A fost ca „dragostea la prima vedere”, la care, nici după atâţia ani, nu am renunţat!

O.M.: Oricine a văzut Lacul lebedelor la ONB îşi aminteşte „Bufonul” lui Vlad Toader. Ce importanţă a avut acest rol pentru dvs?

V.T.: Rolul bufonului este unul dintre cele mai longevive din cariera mea. Am debutat în el în 1995, iar ultimul spectacol în acest rol a fost în 2015. L-am dansat în două versiuni, una a coregrafului Oleg Danovski, cealaltă a coregrafului Gheorghe Iancu. Au fost ani când ajunsesem să-l dansez doar eu. În ambele montări, rolul este de o mare dificultate tehnică, care trebuia „îmbrăcată” în haina personajului jovial, încântător de la curtea prinţului, ce amuza persoanele prezente la bal („Bufonul”, în versiunea maestrului Oleg Danovski sau „Beno”, în versiunea dlui Gheorghe Iancu). Două tipare diferite, pe o structură coregrafică de mare virtuozitate, greu de executat, dar minunate în trăiri. L-am iubit enorm pe „Bufon” sau pe „Beno”. Si acum, imediat ce aud primele acorduri de început ale intrării în scenă, îmi tresare inima de emoţie! Sunt prea mulţi ani în care l-am dansat cu pasiune, exuberanţă, fericire. Mă simt foarte ataşat de rol! Fiind o partitură cu multe elemente tehnice, dificile, reuşita dansării lui printr-o execuţie cât mai corectă, a aplauzelor dintre variaţii sau de la sfârşitul spectacolului, m-au ajutat, spectacol cu spectacol, să mă dezvolt la nivel tehnic, să dezvolt personajul la nivel interpretativ, să-l aduc în faţa publicului cât mai aproape de sufletul său, să-l îndrăgească, aşa cum a fost creat în viziunea coregrafilor.

Articol complet: AICI.